Cunosc oameni care au dat 500–600 de lei unui medic sau unei asistente pentru a se asigura că vor fi tratați uman în spital, că nu le va fi amputat piciorul greșit sau care sperau să le fie schimbată sonda la timp. Se mirau când banii nu erau primiți.
Cunosc oameni care au oferit o sticlă de vin sau o cafea unor funcționari publici, înlocuind tradiționalul pachet de Kent, pentru a primi niște acte în mai puțin de 30 de zile.
Cunosc oameni care au cumpărat flori pentru învățătoare sau o brățară de aur pentru dirigintă, sperând că astfel copilul lor va fi tratat cu respect și nu va fi neglijat sau discriminat în clasă.
Aceasta este ceea ce fostul vicepremier a numit „șpagă de supraviețuire” și este, fundamental, altceva decât ceea ce el însuși a încercat să justifice.
Trăim într-o societate marcată adânc de traumele comunismului, într-un sistem în care, vreme de decenii, nu puteai obține nimic fără „o atenție”. Cozile interminabile, lipsa medicamentelor, spitalele insalubre, manualele dictate ideologic… toate aceste realități au învățat oamenii că sistemul nu e acolo pentru ei și că statul nu le este sprijin, ci opresor. Pentru a supraviețui, trebuia să negociezi în tăcere, să „ungi roțile”, să-ți plătești demnitatea cu ceva palpabil, iar mita a devenit o formă de protecție… de supraviețuire.
Așa s-a născut ceea ce numește persoana citată „șpagă de supraviețuire”; nu din corupție în sens clasic, ci dintr-un pact tacit de autoconservare. Un sistem paralel, informal, construit din teamă, din resemnare și din neîncredere.
Regimul s-a schimbat pe hârtie, dar structura lui, oamenii care l-au servit și obiceiurile lor s-au transmis mai departe, iar astăzi, copiii acestora preiau ștafeta și perpetuează cercul vicios: câteva sute de lei nu sunt considerate mită, ci o formă de politețe.
Nu comentez aici despre cealaltă categorie menționată în conferința de presă de duminică seara, „șpaga de îmbogățire”, căci nici eu și nici din câți cunosc nu au dat bani sau terenuri pentru a obține contracte cu statul, pentru a câștiga licitații sau a evita controale. Dacă asemenea fapte există în cercul meu de cunoștințe, locul lor este în anchetele procurorilor, nu în presupuneri.
Ce pot comenta, însă, sunt rănile adânci ale unei societăți care s-a obișnuit să nu aibă încredere în stat și să caute portițe pentru a supraviețui. Care a învățat că, pentru a fi tratat cu demnitate, trebuie să plătească câteva sute de lei, cu o cafea sau „o atenție”
Cred că lucrurile se pot schimba. Cred că noile generații cresc cu alte repere, cu alte așteptări și cu dorința de a construi un sistem care funcționează fără plicuri și pile, în care „atenția” să nu mai fie o condiție pentru respect. Poate că nu suntem încă acolo, dar suntem, măcar, pe drumul spre vindecare.
