Această utopie este clătinată însă de foarte mulți politicieni ce recunosc că au dat sau nu au dat vreodată „șpagă”. Nu, nu vorbesc despre Anastasiu sau despre cei grei care au dat sau au luat cu sacul. Vorbesc despre ăștia mici, ăștia care au dat 10 euro să intre în țară sau aia cuminți care „nu au dat niciodată”.
Departe de mine să normalizez acest concept, ba din contră îl condamn până în pânzele albe. Dar am o singură întrebare: cum ne-am trezit în acest trend politico-social în care, parcă loviți de o palmă morală, recunoaștem și ultimii lei dați șpagă? Serios? Eu văd doar o ipocrizie care a ajuns la o cotă imposibil de măsurat și admis.
Cui îi mai pasă că Marcel Ciolacu a zburat la Monaco de mai multe ori fără un motiv concret, că Sorin Grindeanu a fost pe scaunul de lângă și încă nu-l întreabă nimeni de sănătate, că tot Sorinel își ascunde ceasurile în timpul filmărilor sau că nu mai știu cine avea ceasuri „cadou” în valoarea unui cartier rezidențial de la marginea Bucureștiului?
Eu absurd! „Nu fac diferența” între cadou și șpagă. Eu am trăit într-o peșteră în care totul funcționa ca la carte și acum îmi este imposibil să înțeleg nivelul de nesimțire a „sincerității”. Eu „nu am trecut” printr-un sistem educațional în care mai pe față sau mai pe ascuns mi s-a cerut în repetate rânduri să ofer o „atenție” ca să primesc o notă mare mare. Eu „nu am trecut” prin 17 ani de școală în care am fost marginalizat pentru că nu am vrut să fiu „atent” cu cadrul didactic. „Nu am habar” de ce înseamnă această „atenție” de care este nevoie să te angajezi în sistemul public, indiferent de sector.
Ai mei m-au învățat să fiu cinstit, să muncesc pentru ceea ce îmi doresc, dar cred că m-au învățat o definiție diferită pentru cuvântul „atenție”. Nu am știut că se consideră „atenție” când călătorești cu autobuzul și nu primești bon fiscal, nu am știut că trebuie să fii „atent” când un medic își face treaba pentru care este plătit, nu am știut că tot „atenția” te sare coada de la un ghișeu public, că îți trece mașina de ITP, că îți păstrează un calup de brânză proaspătă până ajungi tu la piață. Tind să cred că-n nomenclatorul vorbelor definitorii ale României, pe lângă „aia e”, „merge și așa”, ar trebui inclus și „atenția sporește atenția”.
„Atenția” necesară oricărui lucru pe care vrei să-l faci este doar un fapt conceptual. Nu această „atenție” ne-a adus unde suntem și ca societate, dar și economic? Și cu toate acestea, ANAF doarme liniștit, așteptând să vină din cer un sistem de centralizare online a tuturor formelor fiscale din țară, prețurile din magazine sunt peste media europeană, majoritatea angajatorilor încă practică plata la gri pentru salarii mediocre, biserica încă își numără donațiile și poliția apără pe cine ar trebui să aresteze.
Trăim într-o țară în care igiena este un lux, reclamele la pastile și la păcănele sunt lideri de piață, turismul este o amintire dulce și cetățenii de rând rup din buzunarul lor pentru visele social-democrate ale unui neajuns președinte.
Eu am dat șpagă, cred că am și luat, dar tu ce ai făcut? Poate vom ajunge să nu mai normalizăm „așteptatul” și „datul”. Poate vom încuraja respectarea practicilor fiscale și poate mâine nu va mai fi utopic, ci real. Pare imposibil, dar eu cred că doar așa putem scăpa de corupția clasei politice, de organe ale statului care muncesc după propriile legi și principii, de medicii care au ajuns acolo doar pentru că au avut plicul potrivit pentru persoana potrivită și îmbolnăvesc mai tare un sistem deja pe moarte.
