Între timp, în România, s-au întâmplat foarte multe lucruri care ne-au motivat. De la proteste suveraniste, până la știrea de acum câteva zile, când o grădiniță din Satu Mare a făcut un „exercițiu” despre cum era în epoca de aur. Să ne ferească divinitatea în ce punct socio-politic ne aflăm și încotro ne îndreptăm. Privind de pe „margine”, pare departe orice gând îmbrăcat în roșu. Însă, dacă ne concentrăm puțin și comparăm discursuri și „visuri” din ziua de astăzi, parcă începem să auzim cum cineva ne strigă: „Tovarășeeeee!”
În contextul politic al lui Călin – file din dosar, al lui George Jupuitorul sau al Dianei – Răgetul Carpaților, amintirea lui Nicolae Ceaușescu a început să se instaleze subtil în mintea fiecăruia. Și nu mă refer doar la cei trecuți de 35 de ani, care au prins măcar o felie de pâine în comunism, ci la toată lumea. Există un fenomen psihologic, memoria socială, prin care putem deprinde amintirile mediului în care trăim, chiar dacă nu am luat parte la acele evenimente. Paradoxul este că trauma transgenerațională pare să nu fi ajuns până la noi și, peste noapte, am uitat neajunsurile. Ni se face dor de „cât de bine era înainte de ’89”.
Mai trist este că, prin fenomenul social din jurul nearestatului, a ieșit la suprafață o masă impresionantă de oameni, de toate vârstele, care îl plâng pe Ceaușescu. Observând această nostalgie pentru fostul regim, INSCOP a desfășurat un sondaj care a arătat cifre mai mari decât se aștepta cineva: 55,8% dintre românii intervievați susțin că înainte era mai bine. Grav? Cred că foarte grav. Iar dacă prin educație înțelegem că ar fi o idee minunată ca într-o grădiniță să „ne jucăm” de-a comunismul și să punem copiii să poarte eșarfa simbolică a Pionierilor, să le servim eugenii și să-i încurajăm să se adreseze educatoarelor cu apelativul „tovarășa”, ceva e greșit… greșit rău. Ah, am uitat că au fost primiți cu cântece oficiale ale copilăriei comuniste.
Unele persoane ne-au întrebat de ce facem acest proiect. Explicații ar fi multe. Timp, nu prea mai este. Educație… nici nu mai are sens să deschidem acest subiect extrem de sensibil. Este aproape imposibil de înțeles că nu are nimeni nimic cu tine dacă ești comunist, nazist, fascist, ecologist, de centru sau de extremă, dacă alegerea e rezultatul unor cercetări personale, al unei decizii argumentate coerent și cât timp nu înseamnă propagandă. Politica este ca religia: crezi ce vrei, dar în sinele tău. Și, mai presus de toate, să nu uităm: „un popor care nu-și cunoaște istoria e condamnat să o repete.”
Acest documentar fotografic exact aici vrea să ajungă: să aducă aproape poveștile oamenilor din comunism. Despre viața de zi cu zi, despre primele minute ale Revoluției, despre Securitate, despre cum era comunismul pe stradă. Astfel încât să ai aceste „preferințe” bazate pe istoria reală, pe fapte și o imagine completă. Am vorbit cu dizidenți, foști directori de fabrici, muncitori, mame eroine, absolvenți de facultate, oameni urmăriți de Securitate, fugari, dar și cu cei care au rămas. Totul pentru a înțelege la ce ne-am putea întoarce dacă nu ne educăm și dacă ajungem să credem că extremismul e o opțiune. Spoiler alert: nu e. Comunismul a fost extremism. Astăzi ne confruntăm tot cu extremiști, chiar dacă își spun suveraniști sau vin din alte direcții politice. Prin acest demers, încercăm să arătăm că o Românie în care oamenii trebuie „jupuiți în piața publică”, nu reprezintă soluția.
În călătoria noastră ne-am întâlnit cu oameni extrem de deschiși, care au vorbit profund și dureros despre ce au trăit atunci. Dar și cu oameni extrem de reticenți, de parcă pereții încă ar avea urechi, de parcă „băieții cu ochi albaștri” ar fi încă la ușă și ar aștepta semnalul să intre. Aproape că își făceau cruce cu limba. Până acum au fost peste 4000 km, am trecut prin 7 orașe, am cunoscut zeci de persoane, am ales câteva cuvinte din peste 1980 de minute înregistrate și am selectat 22 de fotografii dintr-un total 5592, toate acestea pentru a pune pe picioare prima expoziție dintr-o serie lungă dedicată acestei întrebări intime, dar totodată o introspecție la care foarte puțini s-au gândit.
Oricum, cea mai bună soluție rămâne vizita în sine. Expoziția este deschisă în perioada 15 septembrie – 12 octombrie la Biblioteca Națională a României din București, la mezanin, spațiul „Fântâna cu zodiac”. Vernisajul are loc pe 17 septembrie, la ora 18.00.
Pe lângă expoziția în sine, proiectul va cuprinde și workshopuri pentru copii, proiecții de film și alte evenimente conexe, despre care vom mai discuta pe parcurs.
