Alicia Wanless este directorul Information Environment Project la Carnegie Endowment for International Peace, proiect care urmărește să sprijine elaborarea de politici publice bazate pe dovezi pentru guvernanța mediului informațional. Ca parte a activității sale la Carnegie, Alicia dezvoltă un cadru de cercetare multinațional. Înainte, ea a fost consilier tehnic pentru Commission on Information Disorder a Aspen Institute și este membru fondator al Global Cybersecurity Group din cadrul acestuia. De asemenea, este expert advisor pentru Global Coalition for Digital Safety a Forumul Economic Mondial.
În cadrul discuției cu Investigatoria, Wanless arată că niciun stat nu poate gestiona amenințările informaționale hibride fără să-și înțeleagă propriul ecosistem informațional, adică relațiile dintre oameni, infrastructură digitală, nivelul de alfabetizare, vulnerabilități economice, tiparele de consum media și tehnologiile care mediatizează realitatea. În contextul exploziei inteligenței artificiale generative, măsurile reactive devin și mai inutile, iar democrațiile riscă să fie permanent depășite de ritmul schimbării.
Pentru România, Wanless recomandă o schimbare de paradigmă: cartografierea sistemică a factorilor care modelează modul în care circulă informația, coordonarea instituțiilor și dezvoltarea unei „ecologii informaționale” care să permită identificarea vulnerabilităților reale, fie dependența de platforme, lipsa competențelor digitale sau tensiunile socio-economice. Doar o astfel de abordare poate proteja coeziunea societății și poate preveni manipularea la scară largă.
INVESTIGATORIA: Multe dezbateri pe politici tratează încă dezinformarea ca pe o problemă de moderare a conținutului. Cum priviți această situație?
A trata dezinformarea doar ca pe o problemă de conținut este prea îngust, deoarece, deși dezinformarea apare ca un conținut, ea reușește sau eșuează în interiorul unui ecosistem informațional mai larg. Minciunile concrete, postări, videoclipuri, tweet-uri, sunt simptomul vizibil, dar problemele subiacente aflate în joc sunt condițiile contextuale care modelează modul în care oamenii accesează, interpretează și acționează în raport cu informația. Moderarea conținutului, verificarea faptelor sau pre-bunking-ul sunt importante, dar rămân soluții orientate spre conținut, care de obicei sunt implementate după apariția dezinformării sau depind de exemple de dezinformare. Odată ce dezinformarea este prezentă, însă, este prea târziu, deoarece credințele s-au format deja și sunt probabil politizate de cei care beneficiază de fragmentarea politică într-o societate. De aceea, societățile preocupate de dezinformare trebuie de fapt să privească dincolo de aceasta ca problemă, pentru a înțelege condițiile din interior și cele care afectează ecosistemul informațional.
Un ecosistem informațional constă în relațiile dintre oameni, instrumentele pe care le folosesc pentru a procesa, distribui și stoca informații și rezultatele create în acest proces, toate în raport cu condițiile din jur, precum economia. O abordare bazată pe sisteme cartografiază ecosistemul informațional și modul în care acesta se schimbă în timp. Aceasta presupune măsurarea schimbărilor în comunități și a nivelurilor de competență pentru interacțiunea cu informația, ce tipuri de instrumente și dispozitive folosesc oamenii pentru a accesa informația, infrastructura de internet, proprietatea media, precum și factori economici sau sociali mai largi care modelează deciziile oamenilor și percepțiile asupra lumii din jur. În practică, asta înseamnă să fie eliminate diviziunile instituționale (securitate cibernetică, reglementare media, educație, servicii de informații, servicii comunitare) și să fie aliniate cu expertiza în jurul unor rezultate comune (de exemplu, în planificarea de urgență pentru reziliența ecosistemelor informaționale). Factorii de decizie ar trebui să înceapă prin a cartografia componentele ecosistemelor informaționale pentru a înțelege mai bine dependențele dintre oameni, instrumente și rezultate. Adoptarea acestei abordări structurate va ajuta la identificarea vulnerabilităților (inclusiv la interferențe străine) și la dezvoltarea unor indicatori măsurabili pentru monitorizarea stării ecosistemului în timp. Pe baza acestor măsurători și a unei conștientizări comune rezultate în rândul actorilor instituționali, democrațiile ar putea dezvolta obiective comune, ar putea îmbunătăți coordonarea, inclusiv cu societatea civilă, și ar putea dezvolta soluții care să îmbunătățească integritatea întregului sistem.
INVESTIGATORIA: Odată cu răspândirea rapidă a inteligenței artificiale generative, cum vedeți evoluția balanței dintre inovație și siguranța informațională?
Nu mă aștept la o balanță stabilă prea curând – inovația este împinsă în față ca într-o cursă a înarmărilor, iar presiunea de adoptare este intensă. Acea goană, combinată cu o înțelegere limitată a ecosistemelor informaționale, înseamnă că este puțin probabil să prezicem cum va remodela AI-ul aceste sisteme complexe. Răspunsurile de reglementare timpurii vor imita probabil eforturile orientate spre conținut din trecut: o cursă pentru a dezvolta instrumente care detectează conținut generat de AI și impunerea de restricții asupra utilizării acestora. Aceste răspunsuri vor avea performanțe slabe, deoarece ignoră condițiile sistemice care îi fac pe oameni vulnerabili la anumite narațiuni sau tactici de manipulare informațională. Este nevoie de o cercetare asupra ecosistemelor informaționale la nivel național, astfel încât factorii de decizie să poată vedea cum să îi ajute pe oameni să facă față mai bine. Până când intervențiile nu vor viza acele condiții subiacente, măsurile de siguranță vor rămâne mereu în urmă.
INVESTIGATORIA: Au autoritățile, la nivel național sau mai larg, instrumentele necesare pentru a gestiona complexitatea ecosistemelor informaționale conduse de AI?
Răspunsul simplu este „nu”. Cadrele actuale abordează în general probleme izolate (dezinformare, interferență străină, reglementarea platformelor) mai degrabă decât ecosistemul informațional ca ansamblu. Este imposibil să guvernezi un sistem complex dacă nu înțelegi că este un sistem. AI este introdus în ecosisteme existente, fie că este vorba despre o țară sau o instituție; ca un nou instrument, ar putea schimba modul în care oamenii procesează și experimentează informația, dar nu va conduce ecosistemele. În multe privințe, acesta este un ciclu pe care oamenii l-au repetat de-a lungul istoriei.
INVESTIGATORIA: Ce înseamnă „integritate informațională” în practică și cum o putem măsura eficient în societăți?
Depinde pe cine întrebați. Termenul original „integritate informațională” provine din domeniul securității informaționale și se referea la acuratețea, consistența și fiabilitatea informației, în principal în contextul sistemelor informatice închise. Mai recent, termenul a fost adoptat și aplicat unor sisteme mult mai complexe, precum un ecosistem informațional național, cu foarte puțină analiză asupra aplicării practice a acestuia. Din nou, cred că este foarte dificil să vorbim despre ce constituie integritatea unui sistem care nu este încă înțeles, cu atât mai puțin să măsurăm eficacitatea măsurilor care încearcă să o atingă. Cred că un concept precum integritatea informațională se poate dezvolta și are potențial, dar acea dezvoltare trebuie făcută în contextul ecosistemelor informaționale, nu doar al valorilor pe care vrem să le vedem sau credem că sunt importante pentru a susține democrația.
INVESTIGATORIA: Cum ar trebui democrațiile să se adapteze la amenințările informaționale hibride care vizează încrederea și coeziunea socială, nu doar răspândirea de conținut fals?
În acest punct, încep să sun ca un disc stricat: democrațiile ar trebui să înceteze să trateze incidentele ca probleme izolate de conținut și să înceapă să cartografieze ecosistemul lor informațional național pentru a găsi vulnerabilități și factori care pot îmbunătăți reziliența. Acest proces începe prin evaluarea factorilor legați de elementele centrale ale ecosistemelor informaționale și a condițiilor care le afectează. Aceasta presupune răspunsuri la întrebări precum: Cine sunt oamenii dintr-un ecosistem informațional? Ce comunități formează în jurul căror limbi și unde? Care este capacitatea lor de a evalua informația? Ce schimbări, precum cele economice sau demografice, din ecosistemul lor ar putea influența deciziile lor? De unde obțin aceste comunități informația? Ce tehnologii și servicii folosesc pentru a o accesa? Cine controlează acea informație sau acele instrumente? Și, poate cel mai important, cum relaționează acești factori între ei? Poate părea complex, dar poate fi realizat cu ușurință prin conectarea experților care evaluează deja acești factori. Până în prezent, majoritatea acestor măsurători se întâmplă în diferite discipline și organizații. Ele trebuie doar reunite. În multe feluri, a înțelege cum funcționează – și se schimbă – un ecosistem informațional reprezintă structurarea cercetării existente, fiecare tip de analiză construindu-se pe altele. Acestea sunt elementele de bază ale ecologiei informaționale, un domeniu capabil să descifreze misterele mediului informațional și să descurce probleme precum dezinformarea.
Așadar, dacă o țară precum România ar dori să urmărească acest lucru, factorii de decizie de acolo ar trebui să susțină o inițiativă de identificare a expertizei relevante și a datelor disponibile privind factorii critici. Acest lucru ar furniza un punct de referință față de care ar putea fi urmărite schimbările viitoare, inclusiv lacunele de cunoaștere și metodele care trebuie completate pentru a înțelege pe deplin starea ecosistemului informațional românesc. Construirea domeniului ecologiei informaționale nu este doar despre cercetare. Ecologia informațională poate aborda probleme reale. Adoptând o abordare bazată pe sisteme, factorii de decizie pot dezvolta o foaie de parcurs, pot identifica cine trebuie să fie implicat într-o abordare de tip „întreaga societate” și pot crea procese pentru îmbunătățirea coordonării, capacităților naționale și rezilienței sociale. Această abordare va ajuta, de asemenea, la semnalarea vulnerabilităților care nu sunt atât de evidente sau nu primesc la fel de multă atenție mediatică ca altele, dar care ar putea fi mai presante. Acestea ar putea include dependența excesivă de un anumit furnizor de servicii, precum o platformă de social media, sau un deficit într-o competență fundamentală, precum alfabetizarea.
INVESTIGATORIA: Din punctul dvs. de vedere, ce forme de intervenție sunt atât eficiente, cât și etice în reducerea manipulării la scară largă?
Fără a ști cum funcționează ecosistemele informaționale naționale, este foarte greu să răspundem concret la această întrebare. Nu există o soluție unică. Răspunsurile eficiente care se aliniază cu principiile și valorile democratice sunt un amestec adaptat de intervenții aplicate împreună, iar combinația potrivită depinde de ecosistemul informațional național. Oamenii s-au confruntat cu provocări similare în alte sisteme complexe, precum mediul fizic, iar învățarea din acele experiențe poate oferi abordări alternative pentru problemele din mediul informațional. Buruienile și alți dăunători îi afectează pe agricultori încă de la începuturile agriculturii. Pentru a le combate, oamenii au apelat la pesticide. O astfel de rezolvare directă a problemelor a dus la consecințe neintenționate, la fel cum s-a întâmplat cu măsurile împotriva dezinformării, care au devenit politizate. De exemplu, pentru a combate o mică insectă numită afidă, care distruge bumbacul, soluția directă este uciderea insectei cu pesticide. Sigur, asta poate elimina dăunătorul, dar efectele secundare pot include destabilizarea acelui ecosistem, poluarea ucigând alte specii din lanțul trofic. Afida poate, de asemenea, să devină rezistentă, crescând costurile pentru a o elimina. Dorințele de a evita aceste efecte negative au dus la o abordare alternativă numită Management Integrat al Dăunătorilor. Această abordare folosește multiple intervenții bazate pe modul în care funcționează ecosistemele, inclusiv plantarea de soiuri rezistente la dăunători, perturbarea împerecherii cu capcane, ajustarea practicilor agricole și susținerea prădătorilor naturali ai afidelor, precum gândacii și păianjenii. Necesită mai mult efort, dar abordarea funcționează. A dus la o creștere de 10–15% a producției de bumbac și la economii de 20–30% în controlul dăunătorilor, pentru a numi doar câteva beneficii.
Pentru a găsi astfel de alternative în mediul informațional, trebuie mai întâi să înțelegem ce este acel sistem și cum funcționează – dar exact asta trebuie să facem pentru a depăși amenințările legate de manipularea la scară largă.
