Nu am scris nimic atunci, dar am urmărit atent cum, în doar câteva ore, rețelele sociale au fost inundate de afirmații false: că spitalele ar ascunde zeci de pacienți, că ar exista o „epidemie” mușamalizată, că boala s-ar transmite prin aer sau printr-o simplă atingere. Nimic din toate acestea nu este adevărat, iar medicii au explicat că boala Hansen nu este foarte contagioasă și poate fi vindecată cu antibiotice. Cele două paciente sunt deja sub tratament. Și totuși, realitatea nu a contat.
Pentru că nu boala a declanșat isteria, ci contextul. Cele două femei sunt lucrătoare străine, din Indonezia, iar în România anului 2025, acesta este deja un „detaliu” suficient pentru ca frica să se transforme în xenofobie și teoria conspirației să devină instrument politic.
Și ştim că nu este un episod izolat. Doar în acest an, muncitorii străini s-au confruntat cu un val constant de ură: livratori agresați, discursuri publice inflamatoare, tentative de proteste explicit îndreptate împotriva unor „populații non-europene”. Am mai spus-o și o repet: linia dintre libertatea de exprimare și discriminare nu este „subțire”. Rasismul nu este o opinie.
Cazurile de lepră nu au făcut decât să reactiveze reflexe deja existente. Xenofobia nu a apărut din senin, căci a fost cultivată, normalizată, livrată zilnic în spațiul public, inclusiv de așa-numiții suveraniști, care aplică strategii politice deliberate, în care ura este ambalată ca revoltă legitimă, iar rasismul este mascat sub etichete precum „anti-imigrație” sau „protecția națiunii”.
Românii nu sunt victime inocente ale manipulării. Suntem slab educați, da. Dar nu suntem doar manipulați. Suntem o societate care se plânge de discriminare în Italia, Spania sau Germania, dar discriminează acasă fără jenă. Da, România este o societate rasistă, iar până nu acceptăm asta, nu avem ce repara.
Conspirațiile apar din orice context tensionat, dar sunt cu atât mai periculoase atunci când se leagă de sănătate publică. Panica nejustificată poate bloca serviciile de urgență, stigmatizarea imigranților le pune în pericol siguranța fizică, iar frica se „viralizează” infinit mai repede decât orice bacterie.
Educația rămâne esențială, dar nu mai este suficientă. Avem nevoie și de sancțiuni ferme, aplicate consecvent. Avem nevoie de instituții care să funcționeze, de justiție care să nu clipească în fața discursului de ură, dar cine să aplice aceste sancțiuni, când încrederea în justiție este ea însăși erodată?
