Mi-e teamă de următoarele alegeri prezidențiale. Există un scenariu realist în care un candidat propulsat de extrema dreaptă poate câștiga alegerile, în fața unor contracandidați scoși din același sertar obosit al partidelor tradiționale, iar această posibilitate este tratată, încă, cu lejeritate. Problema nu este doar că ne-am săturat de PSD, PNL sau de eterna rotație a acelorași figuri reciclate, ci că, în lipsa unei alternative democratice credibile, „răul cel mai mic” riscă să devină chiar extrema. Iar acesta este un prag pe care, odată trecut, nu îl mai poți negocia.
Faptul că George Simion a ajuns în turul doi a spus deja totul. A concurat, cu excepția lui Nicușor Dan, cu relicve politice aduse din trecut (Mircea Geoană, Crin Antonescu), propuneri care spun mai multe despre incapacitatea partidelor tradiționale de a înțelege momentul istoric decât despre forța reală a extremiștilor. Că PSD are un blat cu AUR este un fapt deja cunoscut; că PNL se complace în orice combinație posibilă, demonstrând că are doar o culoare, nu și ideologia, este la fel de evident. Ce devine cu adevărat grav este că aceste jocuri de culise par mai importante decât însăși supraviețuirea unui cadru democratic funcțional. Atâta timp cât „ei ies bine”, restul e negociabil. În fine, așa e „de când lumea” și nu definește doar situația din România, dar riscăm, dacă nu ne mobilizăm, să stingem luminița de la capătul tunelului.
Așa-numiții „suveraniști”, și folosesc termenul așa cum este el livrat publicului, au un avantaj strategic clar: au fost doar în opoziție și se află în atenția publicului de, relativ, puțin timp. De aceea, revendicările lor par proaspete, legitime, aproape autentice; nu propun soluții reale, ci de fațadă, populare pentru că sunt simpliste și atractive pentru că evită complexitatea. Și sunt periculoase exact din acest motiv. Suveraniștii maximizează perfect avantajul comunicării online (limbaj jovial, spectacol, dramă, conflict permanent), exploatează setea publică pentru scandal și folosesc tensiunea drept o armă identitară. Nu sunt legați de o ideologie coerentă, ci de oportunism, se poziționează vehement pe orice subiect, nu pentru a-l rezolva, ci pentru a-l inflama, căci din conflict se hrănesc, din tensiune cresc, din scandal câștigă vizibilitate gratuită și promovare în presă. Amintesc aici Șoșoacă în Parlamentul European, mingile de fotbal aduse de AUR în Parlament la cea mai recentă moțiune de cenzură (doar ideea de a depune moțiuni peste moțiuni, atât cât le permite legea, demonstrează ce scriu aici), încercările constante de a se lipi de orice protest.
Între timp, partidele tradiționale, fără strategie și fără viziune, oscilând haotic și solidarizându-se toxic unele cu altele sub obiectivul declarat pro-european, au produs ceva mai grav decât apatie: repulsie. Nu spun că vina le aparține exclusiv, dar cota lor de responsabilitate este majoră. Oamenii votează din revoltă sau nu mai votează deloc. Alegerile locale din București au arătat acest lucru: candidatul suveraniștilor, pe care nici măcar nu vreau să-l numesc, a ajuns pe locul doi.
Se vehiculează ideea că AUR ar vrea să intre la guvernare. Personal, nu cred, întrucât și-ar pierde principalul atu: postura de „anti-sistem”. Intrarea la guvernare i-ar transforma în țintă legitimă pentru societatea civilă, i-ar obliga să livreze, să explice, să răspundă, iar acesta nu este nici pe departe obiectivul lor real. Suveraniștii nu urmăresc puterea decizională, ci puterea de influență, de manipulare, de dezbinare. Nu vor o agendă explicită, ci una strecurată, normalizată, pas cu pas.
De aceea, miza următorilor ani nu este doar electorală, ci și de vigilență democratică. Extremismul nu este un refugiu și, cu siguranță, nu este o soluție. Dacă îl tratăm ca pe o alternativă legitimă doar pentru că ne-am săturat de vechiul sistem, riscăm să descoperim prea târziu că tunelul nu are sfârșit.
