Astăzi am citit zeci de postări despre comemorarea victimelor Holocaustului. Un exercițiu necesar de memorie, de asumare, de respect. Dar, odată cu ele, am citit și zeci de comentarii abjecte: „și-au meritat-o”, „a fost pedeapsa lor”, „jidanii la ei în țară, nu la noi, pe teritoriul dacic”. Cuvinte aruncate cu ușurință, fără rușine, fără frică, fără conștiința greutății lor. Cuvinte care nu sunt doar opinii, ci simptome.
Nu pot înțelege — și nici nu vreau să înțeleg — de ce ne încăpățânăm atât de tare să nu evoluăm. De ce nu reușim să învățăm, din familie, din școală, din societate, din istorie, că ura nu a dus și nu va duce niciodată la ceva bun. Dovezile sunt acolo, la vedere: în genociduri, în războaie, în realități dezastruoase plătite mereu cu viețile unor oameni nevinovați. Și totuși, alegem să repetăm.
Îmi este greu să mă gândesc ce e în sufletul prietenilor mei evrei în aceste zile. Ce înseamnă să vezi, din nou și din nou, cum memoria morților tăi este batjocorită, iar suferința este relativizată sau justificată. Asta nu mai ține de politică, de ideologie sau de identitate. Ține de umanitate. Sau de lipsa ei.
Ar trebui să înțelegem, odată pentru totdeauna, că nu suntem superiori altor oameni prin naștere, sânge sau istorie mitologizată. Singura formă reală de superioritate — dacă poate fi numită așa — este empatia. Capacitatea de a-l vedea pe celălalt ca om. Iubirea, nu ura, este singurul progres autentic.
Ura nu are justificare. Punct. Nu există „dar”, nu există context care să o spele, nu există explicație care să o facă acceptabilă. Și nici nu va avea vreodată. Încă sper că lumea nu se va îmbolnăvi mortal de acest microb. De el, probabil, nu vom scăpa niciodată complet. Dar poate, dacă nu renunțăm la memorie și la luciditate, vom reuși măcar să-l ținem sub control.
