În România, spitalele sunt clădiri insalubre, uneori vopsite pe exterior, care funcționează ca anticamere ale morgii. Cazurile din ultima vreme nu sunt „accidente” sau „excepții”, așa cum le place managerilor numiți politic să declare în interviuri. Au devenit „regula”, o radiografie a unui colaps moral și profesional complet.
Valoarea vieții unui pacient din România s-a judecat ultima dată la Arad. Acolo, doi paznici, angajați să păzească eventuale conflicte, au dovedit un exces de zel stabilind cine stă pe scaun. Aceștia au ridicat o pacientă bolnavă pentru că „ei nu stau în picioare la serviciu”. Este imaginea perfectă a sistemului: pacientul e un intrus, un sac de cartofi care încurcă personalul, fie el medical sau auxiliar.
La Constanța, un pacient cu anevrism a stat blocat la ATI, fără neurochirurg și fără transfer, până a devenit o statistică. La Focșani, spitalul a capitulat oficial: nu mai primesc urgențe cardiologice pentru că au rămas cu doi medici. Dacă faci infarct în Vrancea, ghinion. La Brașov, un bărbat a fost trimis acasă de Crăciun cu vitamine și algocalmin, doar ca să moară câteva ore mai târziu. La Brăila, se moare de listerioză, o bacterie luată cel mai probabil chiar din spital. Deja nu mai putem vorbi de erori medicale, sunt condamnări la moarte semnate de indolență.
Ceea ce se întâmplă în secțiile de psihiatrie depășește orice limită a umanului. La Timiș, 25 de femei au fost găsite „depozitate” într-o magazie, în condiții inumane. La Bălăceanca, pacienții sunt bătuți de personalul medical. Vorbim despre cei mai vulnerabili dintre noi, oameni care nu se pot apăra. Pentru sistem, ei nu sunt pacienți, sunt cifre și probleme ce încurcă. Personalul auxiliar, acei infirmieri și brancardieri despre care nimeni nu vorbește, sunt adesea prima verigă a abuzului. Dar cum să ai empatie când postul se cumpără cu mii de euro șpagă?
Sistemul cardului de sănătate este cea mai mare fraudă informatică tolerată public. „Sistemul a picat” este salutul oficial în orice cabinet. În timp ce „IT-iștii” partidelor încasează milioane pe mentenanță, pacienții stau la cozi interminabile pentru o validare care nu merge. Dacă ai noroc și, printr-o minune, ești internat, te întorci în anii ’90, fiind nevoit uneori să aduci de acasă seringi, fașe, medicamente sau chiar mâncare. Cei 10% reținuți din venituri acoperă doar salariile nesimțite ale unor șefi și apa; bine, asta dacă nu se sparge vreo țeavă pentru că în Harghita tocmai a plouat din tavan în saloane.
Dacă nu ești urgență, ești pe „drumul cel bun” către moarte. Programările pentru investigații decontate durează și 6 luni. Ai cancer? Așteaptă jumătate de an să afli. Vrei mai repede? Alege sistemul privat sau dă șpagă. Timpul de așteptare la UPU se măsoară în ore, uneori în zeci de ore. Medicii și asistenții, sufocați și ei de lipsuri, dar și de propria incompetență managerială, se răzbună pe pacienți. Frustrarea sistemului se varsă în capul bătrânului care a „îndrăznit” să se îmbolnăvească sau al părintelui care plânge cu copilul în brațe.
De ce nu se schimbă nimic? Pentru că spitalele sunt conduse de culoarea politică locală. nu de medici. Managerul e vărul primarului, directoarea e nepoata prefectului. Se fac angajări pe pile, pe rudenie, pe carnet de partid. Competența e un handicap la angajare. Justiția vine, dacă vine, după 12 ani, așa cum vedem în cazul copilului care a murit după o banală operație de polipi. 12 ani pentru a stabili că „spitalul e vinovat”. Între timp, vinovații au ieșit la pensie, iar părinții au albit.
Sistemul medical românesc este în colaps, dar refuză să-l declare, și este o mașinărie care toacă bani și vieți cu aceeași indiferență. Este clar că suntem oricând pregătiți să repetăm cazul lui Constantin Nica, să lăsăm oamenii în voia sorții sau să moară cu zile, în timp ce paznicii stau pe scaunele bolnavilor, iar managerii numără banii din șpăgi.
