Cămătarii și oglinda în care România refuză să se privească

Unii spun că documentarul e benefic pentru societatea românească, pentru că arată limpede cum clanurile mafiote s au dezvoltat în ultimii 35 de ani prin complicitatea, tăinuirea și uneori chiar coordonarea unor înalți funcționari ai statului. Alții — și aici sunt mult mai mulți — spun că filmul transformă niște infractori în eroi populari, și că le dă o platformă de imagine pe care nu o meritau.

Ceea ce omit și unii, și ceilalți este un adevăr pe care mi se pare că-l evităm cât de mult putem pentru că ne pune în față o oglindă tare incomodă: cămătarii erau deja ”eroi populari” cu mult înainte de anul 2026. Și că filmul ”doar” le a confirmat valoarea în ochii propriului public.

Sincer, sper că nu credea cineva că Nuțu și Sile au acceptat să apară în documentar pentru bani. Aunt convins că ei au acceptat această mediatizare pentru validare și consolidarea poziției lor de „numărul 1” în lumea care contează cu adevărat pentru ei.

Eu cred că în reacția socială din ultimele săptămâni e și foarte mult dublu standard pe care îl practicăm cu o naturalețe halucinantă: în ciuda faptului că mulți dintre noi consumăm astfel de modele, le urmărim pe TikTok, le trimitem „cadouri” pe live-uri, le facem audiențe halucinante oriunde apar, le amplificăm fiecare gest, replică și poveste, etc., suntem oripilați că cineva îi aduce în lumina reflectoarelor și face documentare comerciale cu ei.

Eu cred cu tărie că nu poți să hrănești un fenomen ani la rând și apoi să te scandalizezi că fenomenul a crescut, la fel cu nu cred că poți să creezi cerere și apoi să condamni oferta. Pentru că transmite idea că noi suntem niște victim, când de fapt am fost niște complici.
Și, oarecum malițios, o să vă rog să spunem cu voce tare: Cămătarii sunt români sadea! Sigur, sunt produsul nostru social, al României post ’89, al tranziției, al haosului instituțional, al complicităților politice, al fascinației pentru puterea brută, și a tot ceea ce s-a spus în ultimele zile.

Cu toate acestea, dacă vrem o lume mai bună, și că tot vorbim de dublu standard, merită să ne punem câteva întrebări incomode, dar extrem de necesare: cum i-am fi numit dacă personajele principale, regizorii și producătorii documentarului erau romi? Ce etichete am fi folosit pentru a vorbi despre ei? Ce generalizări am fi făcut? Ce prejudecăți am fi activat instantaneu?

Pentru o parte mare din România — mai mare decât ne place să recunoaștem — ceea ce Cămătarii reprezintă pare singurul model „real”, tangibil, vizibil și accesibil. Ei sunt cei care apar, cei care strălucesc, cei care au bani, cei care au putere, cei care au poveste. Ei sunt cei care oferă un tip de „aspirație” într o societate în care mobilitatea socială e lentă, instituțiile sunt extrem de fragile, iar modelele pozitive sunt mai degrabă invizibile. Și dacă nu oferim alternative, dacă nu construim modele sociale sănătoase, dacă nu arătăm alte drumuri posibile, atunci nu putem fi surprinși că oamenii aleg ceea ce văd.

Da, eu cred cu tărie că e nevoie de responsabilitatea socială reală și solidă care să vină din partea fiecăruia dintre noi, nu doar din partea regizorilor și producătorilor de film. Și mai cred că dacă noi, cei care înțelegem cum funcționează memoria colectivă și cum se formează imaginarul public, nu construim spații ale Binelui în care Răul, sub toate formele sale, nu este explicat, contextualizat și asumat, atunci generațiile care vin vor învăța lumea din TikTok, din documentare spectaculoase și din poveștile celor care știu să se vândă mai bine.