În acest interviu acordat în exclusivitate publicației INVESTIGATORIA, Petre Mihai Băcanu rememorează povestea ziarului clandestin: cum s-a format grupul, cum a fost construită tipografia improvizată, cum a ajuns Securitatea să afle despre proiect și cum s-a desfășurat arestarea. Vorbește despre anchetele de 72 de ore, despre dosarele întocmite de Securitate și despre curajul de a spune anchetatorilor tot ceea ce nu reușiseră să scrie în ziar.
Dar mărturia sa nu se oprește în decembrie 1989. Băcanu vorbește și despre primele zile ale noii puteri și despre momentul în care a înțeles că vechile mecanisme nu dispăruseră odată cu regimul comunist. Își amintește întâlnirea cu Silviu Brucan și articolul „Fără isme”, după care a înțeles că Frontul Salvării Naționale intrase deja în logica puterii politice.
„Noi intrăm în opoziție față de actuala putere”, le-a spus atunci colegilor săi de la România Liberă.
Una dintre cele mai puternice teme ale interviului este însă continuitatea structurilor de securitate după Revoluție. Băcanu vorbește despre arhivele Securității, despre întârzierea accesului la ele și despre felul în care vechii oameni ai sistemului au reușit să supraviețuiască schimbării de regim.
„Ion Iliescu s-a sprijinit atunci pe vechea Securitate foarte mult”, afirmă jurnalistul, explicând că noile instituții de securitate s-au reorganizat rapid, cu foști securiști în componența lor. Iar întrebarea pe care o lasă în urmă este una fundamentală: „Cum să faci reformă cu indivizi de felul acesta?”
Băcanu vorbește, de asemenea, despre Piața Universității și Mineriade, despre necesitatea alternanței la guvernare, despre diferența dintre cenzura comunistă și conflictele editoriale de astăzi și despre responsabilitatea presei. Pentru el, jurnalismul fără curaj își pierde rostul: „Dacă nu ai curaj în presă, poate nu presă ar trebui să faci.”
Într-o perioadă în care o parte dintre tineri privesc cu nostalgie către comunism, Băcanu pledează pentru memorie și educație. Îi îndeamnă să citească mărturiile celor care au trecut prin închisori, să viziteze Memorialul de la Sighet și să înțeleagă crimele și mecanismele regimului comunist înainte de a-l idealiza.
Carmen Dumitrescu: Ca să vă știe toată lumea povestea, aș vrea să vă întreb cum ați ajuns să faceți parte din grupul care a pregătit ziarul clandestin România, mai ales că la momentul acela știați că vor exista consecințe. Cum s-a format grupul acela? Și ce voiați să spuneți în acel ziar?
Petre Mihai Băcanu: Presa de partid la momentul acela arăta groaznic, nu mai era nimic de citit acolo, doar cuvântări și osanale. Presa de partid a avut o singură perioadă de relaxare prin anii 70 și a durat cam un an și ceva sau doi ani. Apoi cenzura a revenit și a acționat cu și mai mare eficiență. Nu mai vorbesc de auto-cenzură, că eram educați să ne auto-cenzurăm. Așa că, pur și simplu, nu mai suportam. M-am gândit inițial să fac singur ceva, dar mi-am zis că ar fi mai bine să fim mai mulți, ca să se vadă că există un nucleu care nu se teme. Pentru că, dacă aș fi fost singur, propaganda de partid ar fi zis că unul a înnebunit și s-a apucat de așa ceva. Și atunci am discutat ideea cu câțiva colegi. Unii m-au refuzat, alții au fost de acord. Unii au zis că nu sunt în stare, alții au zis că le e frică. Dar am reușit să coagulez un grup din apropiați ai presei și din colegi. Grupul dizident a fost mai mare, dar mulți din grup nu știau de ideea publicării unui ziar clandestin. Și așa a început. Am fost influențat și de acțiunile Donei Cornea, ale Anei Blandiana. De Ana Blandiana eram apropiat și îi știam povestea, așa că lucrurile cumva s-au legat și au avut sens atunci.
C.D.: Dar cum lucrați, mai exact? Unde se întâmpla totul?
P.M.B.: O prietenă ne-a pus apartamentul ei la dispoziție. Ea stătea la mama ei și ne-a dat o camera goală în acel apartament, unde am instalat tipografia. Eu în armată am scos un ziar și acolo am învățat culegerea cu litere separate de tipar. Am încercat și o variantă electronică, dar la momentul acela toate imprimantele puteau fi depistate după defecte. La fel ca și mașinile de scris, că știți că erau înregistrate toate mașinile de scris, aveai obligația să te duci și să declari mașina de scris la miliție. În final, Chivoiu a găsit soluția să ia litere într-o cutie de chibrituri, mi le aducea într-un vraf de ziare și așa am strâns litere pentru o pagină. Așa se face că nu am reuțit să facem decât prima pagină, urmând să desfacem toată forma, să împărțim noi literele și să facem și pagina a doua. Că el lua la întâmplare literele, nu le căuta. Aveam lipsă de spații, de diacritice… Și am conceput o mașină după o mașină plană tip Boston, mai artizanală, și așa ne-am apucat de treabă.
C.D.: Cum credeți că a aflat Securitatea de proiectul acesta curajos?
P.M.B.: Ajunsesem în faza în care trebuia să organizăm și difuzarea acestui ziar. Aveam tot soiul de idei: să le aruncăm din tren, să le lăsăm prin anumite locuri, dar am zis că e mai bine să abordăm persoane cunoscute, care să se ocupe să difuzeze pe la cunoscuți, prin instituții. Pentru Pitești eu l-am ales pe un doctor pe care îl cunoșteam bine, dar nu știam că făcuse o greșeală: fusese condamnat pentru întreruperi de sarcină și acolo, în închisoare, era un mediu prielnic să fie racolat de Securitate. Iar el, cum i-am propus chestiunea asta, s-a și dus și ne-a turnat la Securitate. Asta a fost, pe scurt, povestea. Și Securitatea bineînțeles că ne-a urmărit. Anton Uncu s-a prins că eram urmăriți și acela a fost momentul în care am luat decizia să mutăm tipografia. Numai că în noaptea respectivă și-au dat seama și securiștii că era un moment prielnic să ne aresteze, să ne prindă cu corpurile delicte.
C.D.: Cum vă amintiți noaptea aceea?
P.M.B.: Au năvălit vreo 12 securiști în apartament. După metoda Securității, arestările se făceau la miezul nopții. Au năvălit în apartament, au făcut percheziție, la un moment dat au rămas ei cu familia acolo și au continuat percheziția și pe mine m-au dus în Calea Rahovei.
C.D.: Cum ați fost tratat în timpul anchetei și detenției?
P.M.B.: Ancheta a fost foarte dură. În primul rând era o anchetă continuă, de câte 72 de ore. Ei se schimbau, iar tu stăteai treaz, iar ei reluau întrebările, ca să vadă dacă spui același lucru. Dar noi am avut o situație atipică: ne-am propus să le spunem tot ce avem pe suflet, că și ei au rămas surprinși. De pildă, ei făceau două tipuri de dosare: unul pentru tribunal, unde totul era după tipic, nu pomeneam numele lui Ceaușescu, formula era “Conducerea Superioară de Partid și de Stat”. Dar ei mai făceau încă un dosar pentru ei. Și acolo mă lăsau să scriu ce voiam eu, nu îmi dictau. Și la un moment dat am scris într-o declarație din asta că m-au inspirat atitudinea Dornei Cornea și Anei Blandiana, scriind în declarația aceea că au avut curajul să se lupte cu un monstru. Și atunci anchetatorul a rămas înlemnit. Și m-a întrebat: “Mă, tu ai impresia că mai poți acum să ieși de aici?” Și am fost surprins când am ajuns la CNSAS să îmi văd dosarul să constat că treaba asta a rămas acolo consemnată. Chiar le-am zis tot, și ce nu am reușit să scriem în ziarul ilegal.
C.D.: Ați fost eliberat pe 22 decembrie 1989. Aș vrea să știu cât de repede v-ați dat seama că o parte din vechile mecanisme de putere supraviețuiau și în această democrație care se năștea?
P.M.B.: La câteva zile de la eliberare, când mi-am și început activitatea la România Liberă, am fost sunat de Brucan. Noi știam cine a fost Silviu Brucan, făcuse și el un gest de frondă împotriva lui Ceaușescu. Și m-a întrebat Silviu Brucan dacă poate să scrie și el un articol la România Liberă. Și i-am zis că poate. Și pe 27 decembrie mi-a trimis un articol intitulat: “Fără isme”, bătut la mașină și tot eu trebuia să îl citesc, ca să nu existe greșeli de scriere. Și am rămas surprins la final, când Brucan spunea că din această clipă FSN-ul pășește în campania electorală, când ei declaraseră răspicat că nu se vor implica în alegeri, doar le vor organiza. Și mi-am dat seama că porniseră cu minciuni, așa că le-am spus colegilor mei că din acel moment noi intrăm în opoziție față de actuala putere. Ei s-au prins mult mai târziu, pe la jumătatea lui ianuarie, că noi eram în opoziție.
C.D.: Ați simțit și perioada Piața Universității, și Mineriadele. Dacă vă uitați acum în urmă, ce credeți că n-am înțeles noi din acele zile?
P.M.B.: Am fost întrebat de câteva orice fel de ziarist independent sunt eu, că am luat apărarea Convenției Democratice. Sau că am promovat-o. Și am răspuns totdeauna că nu îmi pare rău de ce am făcut, pentru mine fiind important alternanța la guvernare, pentru că, dacă nu s-ar fi schimbat guvernarea în 96, stăteam cu Iliescu până nu mai puteam.
C.D.: După Revoluție, ați constatat cumva că oameni ai vechiului sistem trecuseră spre democrație și ocupau acum în democrație poziții importante, după ce chinuiseră oameni în vechiul regim?
P.M.B.: Eu am scris sute de articole despre Securitate. Deci am cunoscut bine fenomenul informatorilor și Securității. Nenorocirea a fost că la noi nu s-a întâmplat ca la nemți, de pildă. Nemții au pus mâna pe arhive, au scos pentru public câteva dosare să le vadă oamenii cu celebra soție care își turna soțul, și 2000 de cercetători s-au apucat să studieze dosarele. Și au decelat fenomenul foarte repede și profesionist. La noi a durat ani de zile până când s-au decis să socată arhivele, le-au dat cu țârâita și bineînțeles că foarte mulți informatori au jucat într-un picior de bucurie că nu li se va întâmpla nimic. Și mai era ceva: Ion Iliescu s-a sprijinit atunci pe vechea Securitate foarte mult. În primul rând, pentru că era puțin hărțuit de opoziție și în al doilea rând că Securitatea s-a dat repede cu noua putere, deci Iliescu le era îndatorat. Și n-a făcut nimic ca să schimbe din rădăcini vechea Securitate. S-a mai întâmplat ceva: instituțiile de securitate s-au reorganizat repede și cel puțin jumătate din componența lor erau foști securiști. Ai zice că nu aveau de unde să ia oameni pregătiți așa rapid, dar măcar cei de la Direcția a șasea, torționarii, nu trebuiau să ajungă în noile structuri ale serviciilor secrete. Păi cum să faci reformă cu indivizi de felul acesta?
C.D.: Dumneavoastră ați trăit perioada comunistă ca jurnalist și v-ați luptat cu cenzura. Acum, dacă venim către vremurile astea, mulți oameni se declară cenzurați, deși pot scrie toți oriunde doresc absolut orice doresc. Le explicați un pic acestor oameni cum e, de fapt, cenzura?
P.M.B.: Dacă vrei să nu fii cenzurat, trântești ușa celor care te cenzurează și pleci în altă parte, faci altceva. Sigur că anumite instituții media sprijină anumite părți politice și unii se pot simți cenzurați când se confruntă cu cealaltă parte. Dar eu cred că cenzura în forma ei de pe vremea aia azi nu mai există, pur și simplu. Azi poți să refuzi să spui sau să scrii și nu ți se întâmplă nimic. Iar pe rețelele de socializare toate lumea spune ce crede, indiferent cât de bine cunoaște subiectul. Iar asta chiar nu e cenzură. De fapt, nu există acum cenzură.
C.D.: Dacă ar fi să vă gândiți azi la un lucru pentru care merită să riști, ca jurnalist, care ar fi acela?
P.M.B.: Dacă nu ai curaj în presă, poate nu presă ar trebui să faci. Merită să ai curaj în presă, pentru ca articolele tale să conteze. Dacă scrii “călduț”, numai ca să bifezi, nu merită să faci presă deloc.
C.D. Sunt statistici care arată că sunt tineri mulți care, pentru că nu au trăit perioada comunistă, cred că era mai bine atunci. Și ar dori ca vremurile alea să se întoarcă. Ce le spuneți acestor tineri?
P.M.B.: Să se ducă la Sighet, să se ducă la Muzeul de Istorie, să citească, că sunt atâtea cărți pe internet cu mărturiile celor care au trecut prin închisori, sunt cărți despre cenzură, despre crimele comunismului, despre viața în comunism. Le spun să se informeze. Să nu creadă pe nemestecate ce le spune cineva pe Internet, că era mai bine în comunism. Eu nu spun că acum e tot binele de pe lume la noi, dar nu se compară cu ce era atunci. Nici vorbă! E important să se facă ceva pentru informarea acestor tineri, care habar nu au de comunism. Eu aș vrea să se predea la școală un trimestru întreg despre cum au pătimit și au murit 15.000 de femei cu acele chiuretaje, un trimestru întreg ar fi material pentru a înțelege ce se întâmpla în privința asta atunci, cum doctorii stăteau cu securiștii lângă masa de operație și nu operau decât atunci când securistul obținea de la femei o informație pe care o căuta, de regulă cine i-a provocat avortul. Adică este neimportant că au murit 15000 de femei în perioada aia? Sau înfometarea? Abia anul acesta am înțeles că se învață la liceu istoria comunismului. Nu am nimic cu Istoria Holocaustului, dar eu cred că pentru generația asta era mai important să se înceapă cu Istoria Comunismului.
C.D.: Simțiți că astăzi mai există curaj de tipul celui pe care dumneavoastră l-ați avut, când ați editat un ziar ilegal în comunism?
P.M.B.: Când mă întâlneam cu tineri pe stradă și îmi cereau să le scriu două vorbe, nu le-am scris decât un singur cuvânt: “CURAJ”. Tuturor. Atât.
C.D.: Și, la final, aș vrea să știu cum definiți dumneavoastră libertatea, pentru că e o valoare pentru care dumneavoastră ați fost atunci dispus să vă riscați viața. Deci e important pentru mine să știu ce e libertatea pentru dumneavoastră.
P.M.B.: Libertatea e un mod de viață. Atât. E un mod de viață la care trebuie să ții foarte mult. Să ții cu dinții de el. Prin curaj.
