De fapt, nici nu fac investigații. Sunt „presa USR”. Dau „servite”. Au interese politice. Iar acum, ni se explică, miza ar fi Nicușor Dan. USR vrea să-l distrugă pentru că președintele nu vrea să fie „omul lor”.
Mai există și povestea amuzantă în care Pahonțu este, de fapt, un personaj pozitiv. Și varianta în care trebuie să ne amintim că și Dragnea a vorbit despre el cândva. Doar că atunci nu ne interesa Pahonțu, așa că nici ce spunea Dragnea nu ne interesa. Acum, însă, toate acestea au devenit brusc argumente.
Nu voi încerca să analizez aici fiecare teorie apărută în ultimele zile. Nici nu cred că trebuie. Pentru că tocmai acesta este mecanismul: arunci în spațiul public zece explicații, le pui în contradicție, amesteci informația cu insinuarea, mai adaugi un pic de influență politică, un pic de conspirație, un pic de „dar de ce tocmai acum?”. Și, după suficientă gălăgie, nu mai contează ce a descoperit jurnalistul. Contează doar să nu mai știe nimeni ce să creadă.
Este una dintre cele mai eficiente metode de a ucide o informație fără să o contrazici. O sufoci.
Să ne întoarcem, totuși, la lucrurile simple. Recorder a făcut investigații jurnalistice remarcabile. Ani la rând. A documentat corupție. A documentat abuzuri. A documentat impostură. A urmărit bani, oameni, instituții și rețele de putere. A pus în fața publicului povești pe care, fără munca unor jurnaliști, foarte probabil nu le-am fi cunoscut niciodată.
Nordis, abuzurile din centrele de plasament, abuzurile asupra copiilor. Sau poate atunci uitat de „Vânătorul de bătrâni” sau de „Eroul de la Nassiriya”? Sau de fabricile de diplome, de mafia gunoaielor, de „Cartelul din Carpați”? Și multe altele.
Să reduci toate aceste investigații la „Recorder este presa USR” este altceva. Este o încercare de discreditare foarte comodă, dar totalmente mizerabilă. Pentru că nu mai trebuie să răspunzi la ceea ce spune investigația, trebuie doar să decredibilizezi jurnalistul.
Există, în România, o boală veche: dacă cineva scrie bine, gândește coerent și pune întrebări incomode, trebuie să fie „cu cineva”. Dacă critică PSD, e userist. Dacă îl critică pe omul despre care noi credem că este „al nostru”, atunci, evident, este vândut. Este o logică infantilă. Și mai are un efect: umflă artificial partidele politice până la dimensiuni aproape mitologice. De parcă USR ar avea în buzunar jurnaliști, redacții, artiști, intelectuali, profesori și orice om care scrie mai mult de două paragrafe fără greșeli. Să fim serioși!
„De ce acum?”
Este întrebarea care pare să fi devenit obligatorie: de ce s-a publicat acum ancheta despre Pahonțu? Dar întrebarea asta poate fi pusă în legătură cu aproape orice investigație jurnalistică.
”De ce acum?” – Pentru că acum există documente. Pentru că acum există mărturii. Pentru că acum există probe. Pentru că acum jurnalistul a reușit să lege lucrurile suficient de bine încât să poată publica. Sau, uneori, pentru că acum jurnalistul este pregătit să suporte ce urmează după publicare.nȘi un jurnalist știe foarte bine ce înseamnă să publici un material despre oameni puternici. Știe ce pot urma: telefoane, presiuni, amenințări, procese, campanii de denigrare, atacuri în mediul online. Uneori, pur și simplu, nu ești pregătit. Faptul că o nedreptate a fost ascunsă timp de decenii nu o face mai puțin adevărată. O face mai gravă.
Pahonțu nu devine mai puțin interesant pentru că subiectul apare în 2026, pentru că un om care a stat decenii în apropierea puterii ajunge, inevitabil, să știe multe. Nu doar chestiuni care țin de profesia oamenilor, ci și de relațiile lor cu alți oameni. Și în punctul în care ai astfel de date îți vine foarte ușor să negociezi condiții.
Adevărata întrebare e și foarte simplă, de fapt: de ce oamenii vechiului sistem trebuie să rămână veșnic în aceleași poziții de putere? Poate că generația tânără de jurnaliști începe, în sfârșit, să pună această întrebare altfel. Poate că noi, cei care am făcut jurnalism înaintea lor, nu am întrebat-o suficient de apăsat. Poate că am considerat prea mult timp că anumite lucruri sunt „normale”. Că așa funcționează statul. Că așa funcționează serviciile. Că așa funcționează politica. Că așa funcționează România.
Și totuși, într-o democrație, nimic nu ar trebui să fie atât de „normal” încât să nu mai poată fi investigat. Iar presa nu are obligația să protejeze nici USR, nici PSD, nici PNL, nici președintele, nici serviciile și nici vreun alt centru de putere. Are obligația să pună întrebări. Și, atunci când are suficiente dovezi, să publice. Ceea ce a făcut, fără niciun dubiu, și Recorder.
De aceea, înainte să ne întrebăm dacă Recorder este „userist”, poate ar fi mai sănătos să ne întrebăm altceva: ”este adevărat ce scriu oamenii ăștia?”
