Războiul din Ucraina și cel din Orientul Mijlociu trebuie să mențină securitatea în centrul dezbaterii publice europene. Totuși, natura conflictelor contemporane depășește cu mult dimensiunea militară clasică. În ultimii ani, conceptul de război hibrid a devenit un cadru tot mai folosit pentru a descrie competiția geopolitică dintre state și blocuri politice – o competiție care se desfășoară nu doar pe câmpul de luptă, ci și în spațiul informațional, cultural și social. În acest context, societățile devin ele însele terenuri strategice, iar identitatea, memoria colectivă și percepțiile publice pot fi transformate în instrumente de influență și destabilizare.
Europa Centrală și de Est se află în prima linie a acestor transformări. Poziția geografică, experiențele istorice și diversitatea culturală fac din această regiune un spațiu unde tensiunile geopolitice, competiția narativelor istorice și campaniile de influență externă se intersectează frecvent. În acest cadru, cercetarea interdisciplinară, care combină studii de securitate, antropologie și analiză culturală, capătă o importanță tot mai mare pentru înțelegerea modului în care societățile reacționează la presiunile externe.
Robert Boroch este unul dintre cercetătorii care analizează aceste fenomene din perspectiva antropologiei militare și a securității culturale. Este specializat în antropologie militară, război hibrid și securitate culturală în Europa Centrală și de Est, iar în prezent ocupă funcția de coordonator de mobilitate la Universitatea din Varșovia, unde contribuie la dezvoltarea parteneriatelor internaționale, gestionează programele de mobilitate și asigură conformitatea cu directivele Erasmus+.
Pentru Investigatoria, Robert Boroch explică transformarea „peisajului uman” din Europa Centrală și de Est în contextul războiului din Ucraina, modul în care identitatea și memoria istorică sunt utilizate în strategiile de război hibrid și vulnerabilitățile culturale pe care actorii ostili încearcă să le exploateze. De asemenea, ne arată de ce Polonia a devenit un punct central al cercetarii academice în zona securității regionale și cum programe precum Erasmus+ pot contribui, indirect, la consolidarea rezilienței democratice a societăților europene.
GC: Războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu remodelează mediul geopolitic din jurul Europei. În calitate de specialist în antropologie militară, cum vedeți evoluția „peisajului uman” din Europa Centrală și de Est ca răspuns la aceste conflicte?
RB: Când privesc războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu prin prisma antropologiei militare, văd Europa Centrală și de Est tot mai mult ca pe un peisaj uman operaționalizat, nu doar ca pe o hartă geopolitică. Prin aceasta, vreau să spun că populațiile, memoriile și practicile cotidiene sunt pregătite sistematic ca teren pentru acțiuni viitoare – fie de către actori ostili, fie de către societăți care își construiesc propria apărare antropologică.
Agresiunea antropologică, în definiția mea, este preluarea informațională, ideologică și simbolică a unei comunități, realizată prin cunoașterea detaliată a culturii, normelor, vulnerabilităților și ierarhiilor simbolice ale acesteia. Este deja vizibilă în Ucraina și de-a lungul zonelor noastre de frontieră: în vizarea limbii, a apartenenței religioase, a simbolurilor urbane și a narativelor istorice, cu scopul de a slăbi sau reprograma terenul uman.
În același timp, vedem forme emergente de apărare antropologică: recodificarea spațiului urban, proiecte culturale care documentează și procesează războiul și noi ritualuri de rememorare care rezistă conștient narativelor ostile. Peisajul uman al Europei Centrale și de Est devine, așadar, mai conștient de sine, dar și mai polarizat – mai conștient de faptul că este o țintă, dar mai fragmentat în modul în care diferite grupuri răspund la această amenințare.
GC: Dincolo de dimensiunea militară, mulți analiști susțin că conflictele moderne se desfășoară tot mai mult în sfera identității și a percepției. În contextul războiului hibrid, cum sunt utilizate identitatea națională și narativele istorice ca instrumente tactice pentru a influența sau destabiliza societățile din regiunea noastră?
RB: În cadrul războiului hibrid, identitatea națională și narativele istorice sunt acum folosite ca subsisteme programabile de conflict. Agresiunea antropologică operează tocmai prin intervenția în aceste subsisteme: modelarea narativelor istorice, redefinirea a cine face parte din „noi” și cine este codificat ca „ei” și manipularea sentimentelor de demnitate colectivă sau de umilire.
Actorii ostili nu spun pur și simplu minciuni; ei realizează inginerie narativă. Aceștia activează selectiv episoade ale istoriei, reinterpretează simboluri în spațiile urbane și memoriale și saturează mediul informațional cu povești încărcate emoțional, care fac ca anumite opțiuni politice să pară naturale, iar altele imposibile. În acest sens, identitatea și istoria au devenit instrumente tactice comparabile cu operațiunile psihologice – cu excepția faptului că sunt profund înrădăcinate într-o cunoaștere antropologică pe termen lung despre o anumită societate.
GC: Urmând această logică, strategiile hibride exploatează adesea dinamici culturale profunde. Din perspectivă antropologică, care sunt principalele vulnerabilități culturale pe care actorii ostili tind să le vizeze atunci când desfășoară operațiuni în „zona gri” împotriva statelor din Europa de Est?
RB: Din perspectivă antropologică, operațiunile în zona gri din regiunea noastră urmează de obicei aceeași gramatică: caută puncte slabe în ceea ce eu numesc semiosferă – sistemul de semne, simboluri și semnificații care organizează viața socială. Trei grupuri de vulnerabilități sunt deosebit de importante.
În primul rând, deconectarea dintre centru și periferie: situații în care memoria locală, identitatea și nemulțumirile nu sunt integrate semnificativ în narativele naționale. Cercetările mele asupra conflictului memorial din Warmia au arătat că, atunci când oamenii se simt invizibili din punct de vedere cultural pentru centru, actorii externi care îi „recunosc” simbolic pot câștiga rapid influență.
În al doilea rând, infrastructura simbolică ambiguă sau fragilă: monumente contestate, nume de străzi, repere religioase și istorice care pot fi ușor recodificate. În condiții de agresiune antropologică, spațiul urban devine un câmp de luptă semiotic, unde schimbarea sau atacarea unui simbol este o modalitate cu costuri reduse de a testa coeziunea și de a provoca polarizarea.
În al treilea rând, ierarhiile latente de demnitate: sentimente existente de umilire, marginalizare sau „cetățenie de rangul doi” între anumite grupuri sau regiuni. Operațiunile în zona gri amplifică aceste sentimente cu narative despre trădare, abandon sau istorie „furată”, erodând astfel încrederea în instituții și slăbind rezistența la influența ostilă.
Spionajul antropologic – colectarea sistematică, adesea din surse deschise, de date despre ritualuri, nemulțumiri, obiceiuri simbolice, fluxuri turistice, elite locale – oferă cartografierea detaliată necesară pentru a viza aceste vulnerabilități cu precizie.
GC: Polonia, în special, a devenit un „centru de greutate” strategic pe Flancul Estic al NATO de la începutul războiului din Ucraina. Cum a influențat această schimbare geopolitică cercetarea academică în domeniu și tipurile de parteneriate internaționale pe care Universitatea le dezvoltă în prezent?
RB: Rolul Poloniei ca centru de greutate strategic pe flancul estic al NATO a remodelat inevitabil atât agenda, cât și arhitectura domeniului meu. În ceea ce privește agenda, există o schimbare clară de la studiile culturale pur descriptive către antropologia militară aplicată: concepte precum agresiunea antropologică, spionajul antropologic și apărarea antropologică nu mai sunt abstracte; ele sunt folosite pentru a interpreta cazuri reale din Ucraina, Belarus, zonele de frontieră polono-ruse și nu numai.
Din punct de vedere instituțional, faptul că ne aflăm în prima linie a războiului hibrid ne-a împins să construim parteneriate mai dense și mai operaționale:
- cu universități și institute din regiunea Parteneriatului Estic, pentru a desfășura cercetări de teren comune asupra conflictelor de memorie, semioticii urbane și schimbărilor generate de migrație;
- cu academii orientate spre apărare și platforme legate de NATO, pentru a traduce descoperirile antropologice în module de instruire și conștientizare a situației;
- cu rețele europene de cercetare axate pe democrație și reziliență, unde apărarea antropologică începe să fie recunoscută ca o linie legitimă de politică de securitate „soft”.
Pe scurt, Polonia a devenit nu doar un hub logistic, ci și un hub epistemic pentru gândirea războiului hibrid în termeni antropologici.
GC: În pofida discuțiilor tot mai ample despre amenințările hibride, conceptul este încă relativ abstract pentru mulți cetățeni. În opinia ta, care este cel mai „prost” înțeles aspect al războiului hibrid de către publicul larg din Europa Centrală astăzi?
RB: Pentru publicul larg din Europa Centrală, cel mai prost înțeles aspect al războiului hibrid este faptul că acesta este văzut ca fiind excepțional și extern, mai degrabă decât ca un proces continuu încorporat în viața de zi cu zi. Oamenii își imaginează un război hibrid ca pe un set de atacuri cibernetice spectaculoase sau campanii de dezinformare lansate în timp de criză. În opinia mea, bazându-mă pe dovezile pe care le avem, acesta este mai bine descris ca o operațiune antropologică permanentă.
Agresiunea antropologică nu se pornește și se oprește; ea se normalizează în obiceiurile media, în disputele locale privind monumentele, în discursul bisericesc, în manualele școlare, în umor și chiar în brandingul turistic. Partea cu adevărat periculoasă este natura sa incrementală: mii de intervenții mici, înrădăcinate cultural, care schimbă foarte încet ceea ce oamenii consideră normal, plauzibil sau acceptabil din punct de vedere moral – fără a trece vreodată pragul psihologic la care cetățenii ar spune „suntem în război”.
Această nepotrivire între așteptările cetățenilor și tempoul real al operațiunilor hibride este, paradoxal, una dintre cele mai mari vulnerabilități ale noastre.
GC: În cele din urmă, acest lucru ridică întrebări despre reziliența pe termen lung. Mobilitatea studenților este de obicei prezentată ca o experiență pur educațională, dar în climatul geopolitic actual, ar putea programe precum Erasmus+ să funcționeze și ca o formă de „soft security”, consolidând alinierea democratică și coeziunea societală în rândul tinerilor europeni?
RB: În cele din urmă, când vorbim despre reziliența pe termen lung, sunt convins că programele de mobilitate a studenților, cum ar fi Erasmus+, funcționează deja de facto ca o formă de apărare antropologică și de securitate soft, chiar dacă limbajul politic nu a recuperat încă decalajul. Războiul hibrid caută să fragmenteze semiosfera europeană, creând lumi simbolice incompatibile în cadrul aceluiași spațiu politic. Erasmus+ face contrariul: creează rețele dense, vii, de experiență comună în rândul tinerilor europeni.
Din perspectiva antropologiei militare, fiecare semestru petrecut în străinătate este, de asemenea:
– O imersiune în narative naționale alternative și practici democratice;
– Un antrenament în navigarea diferențelor culturale fără a recurge la imagini ale inamicului;
– O investiție în legături interpersonale care, ulterior, rezistă dezinformării și stereotipurilor polarizante.
Dacă agresiunea antropologică urmărește să rescrie identitățile în moduri care susțin obiective strategice ostile, atunci pluralitatea identității prin mobilitate în interiorul unui cadru european larg împărtășit este o contramăsură puternică. În acest sens, aș susține că Erasmus+ face parte acum din setul nostru de instrumente de securitate soft: nu pentru că îi învață pe studenți despre securitate, ci pentru că construiește în liniște un peisaj uman în care cele mai agresive forme de război hibrid și antropologic găsesc un teren mai puțin fertil.
