Jurnaliștii independenți din Republica Moldova, precum Carolina Buimestru, se află astfel într-o poziție dificilă. Pe de o parte, încearcă să explice și să combată fluxul constant de informații false care circulă atât pe canale tradiționale, cât și pe platforme precum TikTok sau Telegram. Pe de altă parte, se confruntă cu o audiență adesea sceptică față de presă și cu resurse financiare limitate, într-o piață media mică și vulnerabilă.
Jurnalistă independentă în probleme de dezinformare și de mediu, Carolina Buimestru descrie modul în care percepțiile despre România, identitatea națională și politica regională sunt influențate de narațiuni propagandistice, dar și de realități sociale mai complexe. Interviul explorează modul în care se manifestă dezinformarea în viața de zi cu zi, cum sunt adaptate vechile narațiuni sovietice la contextul actual și ce provocări întâmpină jurnaliștii care încearcă să mențină standardele profesionale într-un mediu mediatic polarizat. În același timp, ne oferă o perspectivă asupra felului în care propaganda se intersectează cu dilemele identitare ale societății moldovenești și asupra modului în care publicul reacționează la aceste mesaje.
Pentru a ne face o idee despre mass-media din Republica Moldova, din experiența ta, cum este privită și gestionată dezinformarea?
Eu activez chiar foarte mult în Chișinău, merg prin oraș periodic și fac vox-uri cu oamenii. Nu pot spune despre alte regiuni, dar în oraș am observat că, dacă anterior vara-toamna oamenii doar nu doreau să vorbească, nu își aminteau sau spuneau „am auzit multe” și doar aproximativ 1 din 20 de oameni se opreau și spuneau un fals pe care îl și explicau, fiind conștienți de fenomenul dezinformării, atunci în lunile ianuarie – februarie din cei 1 din 20 sau mai puțini oameni care se opreau tot mai des îmi spuneau un fals în care credeau și îl reproduceau cu exactitate și… chiar veneau cu argumente în favoarea acestor falsuri ca și cum ar fi experți. La noi, nici în vremurile bune oamenii nu iubesc să vorbească în fața camerei, iar acum acest lucru devine imposibil. Există o barieră psihologică foarte veche în rândul unor pături sociale față de România.
Care sunt astăzi factorii declanșatori care activează reticența față de București? Mai funcționează vechile sperietori sovietice sau propaganda s-a rafinat, legând acum România strict de frica de război sau de „pierderea valorilor tradiționale”?
Aici pot povesti o poveste personală. Când studiam la liceu, stăteam în gazdă la o bătrână care povestea cu frică despre armata română, despre români și cu o atitudine rea… „vai să nu vină peste noi”, cu toate că nu am înțeles de unde se trăgea atitudinea aceasta atunci. Ulterior am mai auzit fragmente din aceste sperietori de la un jurnalist ce lucra la televiziunea găgăuză și de la niște tineri care credeau cu desăvârșire în moldovenism și în limba moldovenească și care, de fapt, au recunoscut că nu știu mare lucru, doar ceva ce au auzit.
Din păcate, propaganda sovietică punea accentul pe alierea României cu Germania în cel de-Al Doilea Război Mondial și pe „atrocități/omoruri” pe aici, cu toate că nimeni nu poate spune exact ce.
Acum aceste sperietori le observ la propagandiști prin postări cu adăugarea unor elemente noi, adaptate. Elementele noi pe care le-am observat sunt că România e o țară coruptă, care nu oferă ajutor, care ne lasă de izbeliște, nu ne vrea și desigur, e condusă de globaliști/ “sorosiști” și chiar că se ridică busturi lui Antonescu. Aici se mai adaugă poveștile despre Nicușor Dan, care apar în dezinformare, e o categorie aparte de povești, la fel ca și despre Maia Sandu. În contextul în care unii propagandiști din opoziție sunt interziși în România din motive de securitate, ei susțin că președinții ar avea înțelegeri împotriva opoziției din Moldova.
Cât despre „pierderea valorilor tradiționale”, cel mai des observ asta în contextul conflictelor religioase. Bisericile, chiar dacă ambele sunt Ortodoxe, au unele elemente care diferă, care țin de specificul local și de influența rusă.
Anume aceste elemente sunt accentuate de propagandă. În plus, unii susțin despre dogmele canonice că ar diferi, dar pe care eu nu le cunosc. Și nu în ultimul rând, Mitropolia Basarabiei e văzută ca ceva străin în narațiunile pro-ruse.
Despre limbă… aici deja nici nu mai vorbesc. Oricât de mult mi-aș dori să se înceteze cu limba moldovenească și tot ce se numește „moldovenism”, deja nu mai văd speranță.
E un măr de discordie între două tabere. Și nu e neapărat legat de România, mai degrabă e lupta interioară și exterioară a fiecărui cetățean pentru autodeterminare. Avem încă oameni care nu percep ce e identitatea, etnia, naționalitatea, cetățenia etc., care se simt comod cu moldovenismul sau se simt speciali.
E greu să găsești o explicație. E ușor de spus că propaganda e de vină, dar uneori am impresia că propaganda doar amplifică și validează ceea ce oamenii deja au în capul lor, le dă motiv să nu își asume responsabilități și să aibă un vinovat. A trăi asumat e mult mai complicat decât să urmezi turma. Dar merită menționat că mult mai mult am auzit de bine despre români și recunoștință, chiar pe fundalul dezinformării. Deja nimeni nu mai poate nega grădinițele, școlile reparate cu ajutorul românesc, ajutoarele umanitare țării mele, granturi etc.
Este reticența față de România o alegere ideologică sau un produs al fricii de schimbare într-o societate traumatizată de tranziții?
Complicat de spus deoarece tranziția de fapt este, cu alte cuvinte, o schimbare, iar viața în sine este o schimbare și logic, sunt confuză despre care traumă de tranziție vorbim. Dacă privim per ansamblu și analizăm istoria țării drept perioada sovietică și a doua perioadă de la independență încoace ca tranziție, atunci eu m-am născut în tranziție, pentru mine perioada de tranziție este unica realitate pe care am cunoscut-o.
Nu am un reper de comparație. Eu sunt deja din generația care s-a născut într-o țară independentă și am crescut doar cu ecouri, amintiri, fantome, rămășițe și moșteniri sovietice. Alegerea ideologică nu există în sensul clasic, aici după ocupația sovietică nu a fost o opțiune ideologică, doar abia după independență putem spune că noile generații au o alegere ideologică. În rest, este obișnuință cu ideologia impusă și băgată adânc în mintea oamenilor.
Și chiar generația de după independență încă e foarte influențată de generațiile anterioare. Noi abia învățăm că există o alegere ideologică și învățăm să facem alegeri, suntem departe de alegeri asumate, mă refer la societate.
Cum se luptă un jurnalist independent cu o audiență care a fost învățată să nu mai creadă în conceptul de adevăr obiectiv?
Oh…direct în suflet. Asta cred că este cea mai mare durere. E dureros să depui tot efortul sincer, crezând în binele societății și tot ce primești este etichetări, dispreț, atacuri fizice și psihologice. Nu am fost supusă suspiciunilor că aș promova interese românești, dar că aș fi pro PAS (plătită de ei) sau „sorosistă”, cu siguranță. Dar asta se spune tuturor. Mai grave sunt atacurile unor autorități nu de bună credință. Printr-un asemenea caz am trecut eu anul trecut.
Doar continui să-mi fac munca onest și să mizez pe publicul de bună-credință. Uneori pur și simplu raportezi și blochezi mesajele care sunt calomnii, îndemn la ură, agresivitate. Desigur, probele și documentele stau la baza oricărui material. Vedem o migrare a propagandei de la posturile TV închise către TikTok și Telegram.
Din observațiile tale, cum sunt vizați tinerii din sate sau persoanele active? Cum este România prezentată?
Păi nu sunt de acord cu migrația, pe TikTok nu sunt jurnaliști, ci “info-lideri”/ propagandiști/ oportuniști/oameni flămânzi de faimă și atenție care nu au treabă cu jurnalismul și televiziunea, ei oarecum au apărut în paralel.
Și doar o mică parte a migrat. Dezinformarea pe rețelele sociale e un fenomen aparte. Conexiunea cu jurnalismul e o latură nestudiată de mine. Targetarea e descrisă în investigația Ziarului de Gardă. România apare în dezinformare cel mai frecvent în contextul Unirii. E greu să generalizez cum e prezentată România, orice descriere aș face ar fi foarte subiectivă, fiindcă niciodată nu am stat să cercetez acest subiect. Cred că asta e un material de investigație pentru viitor.
Dincolo de geopolitică, există o „realitate a străzii” despre care presa centrală vorbește rar. Care este profilul ideal al unui „consumator” de dezinformare?
La noi nu există o presă centrală, noi suntem o țară mică și distanțele sunt mici, redacțiile sunt mici și foarte conectate cu „realitatea străzii”. Jurnalismul la noi are succes în opinia mea, exact deoarece există această conexiune. Totodată, dezinformarea este finanțată cu bani grei din Rusia, redacții enorme, „scenariști” de Oscar pentru știri false, iar noi, jurnaliștii, avem o piață mică de publicitate care nu ajunge nici pentru, să zic la figurat „hârtie la toaletă”. Deci noi nu avem teme pe care evităm să le abordăm, dar nu avem resurse să le facem pe toate. Nici chiar televiziunea de stat nu o duce bine la capitolul salarii pentru reporteri, astfel că nici ei nu dispun de forțe enorme. Cât despre plata pentru conținut de la cetățeni, nu e o opțiune pentru noi cei care concurăm cu propaganda gratuită rusă, dacă vom cere bani pentru munca noastră atunci pierdem definitiv. Singura speranță pentru jurnalismul din Moldova este sprijinul UE și al altor țări europene, prin granturi. Chiar dacă aceasta este o picătură în oceanul finanțărilor obscure ruse ale propagandei, până în acest moment este colacul nostru de salvare.
Care este profilul ideal al unui „consumator” de dezinformare?
Păi, cred că în primul rând cei care consumă produse în limba rusă, care trăiesc fără asumarea responsabilității asupra propriei vieți, care caută soluții magice, salvatori și favoruri imediate fără muncă și eforturi, cu trecuturi obscure sau chiar trecut infracțional, și care se revoltă de corupție, dar nu și atunci când ei înșiși înfăptuiesc actul de corupție, care vor dreptate, dar numai atunci când îi le convine.
