Istoria noastră recentă este un muzeu în aer liber al panicii tehnologice. Frica de noile buletine cu cip este doar o variantă reșapată a isteriei de acum doisprezece ani, când a apărut cardul de sănătate.
Pentru cei care au deschis ochii mai târziu, prin biserici și mănăstiri se ducea o adevărată campanie care ne explica, cu certitudine absolută, că în bucata aia de plastic zace pecetea satanică. Văleu, frica de 666. Astăzi este fix la fel, doar că propaganda are alte ecrane. Ce-i drept, am evoluat în ultimii 12 ani și am schimbat doar obiectul de care ne speriem.
Rezultatul acestei spaime naționale?
Cu excepția Danemarcei, care folosește alt sistem de identificare, România a reușit performanța istorică de a fi ultima țară din Uniunea Europeană care a introdus cartea de identitate electronică. Această rezistență eroică în fața banalității ne confirmă statutul de campioni absoluți ai continentului: suntem mereu pe ultimul loc la tot ce e bun și pe primul loc la tot ce e rău.
Suntem națiunea care se plânge la nesfârșit de lipsa digitalizării și de birocrație, dar care se opune irațional la orice inițiativă de acest fel. Ne plângem că nu avem servere, dar când ne imaginăm că le avem, construim niște scenarii distopice. Să nu uităm panica absolut genială care a circulat recent: inteligența artificială ne fură apa din Dunăre ca să își răcească serverele. O țară în care un sfert din populație are încă toaleta în fundul curții și trage apa cu găleata trăiește cu teroarea că AI-ul îi fură resursele.
Iar administrația reflectă perfect această stare de spirit: din cele 3187 de primării din România, 919 încă amână să se înscrie pe ghiseul.ro. Explicația administrativă este de o simplitate care te lasă fără cuvinte: e greu. Digitalizarea înseamnă un efort de transparență pe care un sistem bazat pe ștampilă și dosar cu șină îl respinge ca pe un corp străin.
Dar exact aici intervine superbul irațional al acestui popor. În timp ce o treime din primari fug de o simplă platformă de plăți, iar cetățenii văd apocalipsa într-un cip de câțiva milimetri, 68,3% din populația României, adică vreo 13 milioane de persoane, sunt utilizatori activi de social media. Dispare brusc orice frică de urmărire.
O parte semnificativă dintre acești 13 milioane de români care se tem de un cip oficial sunt, printr-o ironie superbă, exact aceiași oameni care și-au mutat existența pe internet. Din spatele ecranelor, această armată de eliberatori naționali generează zilnic, cu ajutorul inteligenței artificiale pe care altfel o acuză că seacă Dunărea, tot felul de aberații vizuale: imagini politice, icoane lăcrimânde și te miri ce alte minuni digitale. Comentează activ și furibund la orice fel de postare. Tot o parte dintre ei, într-un exercițiu de abandon total al rațiunii, au dezvoltat un adevărat cult religios în jurul lui Georgescu sau Amin.
Dar, cu toate astea, ei sunt ferm convinși că cipul din buletin este cel care îi urmărește și îi face sclavi. Aceeași masă critică trăiește și azi cu paranoia că vaccinul le-a implantat cipuri microscopice, cu singurul scop de a-i monitoriza și de a-i „dezactiva” la cerere. Cât de narcisist să fii încât să crezi că oculta mondială cheltuie trilioane de dolari pentru a afla la ce oră ieși tu din tură sau ca să te „dezactiveze” fix înainte să prinzi reducerea la parizer?
Ce mai contează logica de clasa a patra? Ce mai contează că absolut fiecare comentariu, fiecare postare, fiecare like pe care îl dai cu degetul reprezintă o urmă digitală perfectă? Orice om cu câteva cunoștințe în plus de IT te poate găsi oriunde ai fi în lume, doar urmărindu-ți indignările de pe Facebook. Ce mai contează că un simplu cont de social media, creat de bunăvoie și nesilit de nimeni, oferă mult mai multe detalii intime, financiare și de localizare decât ar putea visa vreodată o banală carte de identitate emisă de statul român?
Nu mai contează. Logica este moartă și îngropată sub un munte de notificări, așa că noi continuăm să fim „deștepți”, ne ținem în continuare cardul bancar învelit strâns în staniol, să nu cumva să ne fure hack-erii invizibili cincizeci de lei prin buzunar când mergem cu autobuzul. Apoi, ajunși acasă, râdem cu lacrimi de americanii conspiraționiști care poartă coifuri din staniol, fără să realizăm paralela tristă.
Apoi trecem la patriotism, sportul nostru național. Ne distrugem teatral pașaportul pe live-uri și înjurăm cu spume la gură Uniunea Europeană, dar facem toate astea de pe schela din Germania, unde suntem la muncă pentru euro. Luăm drapelul național și punem pe el toate icoanele făcătoare de minuni și fețele tuturor nearestaților zilei, chiar dacă e profund ilegal și o bătaie de joc la adresa propriului simbol.
Și, colac peste pupăză, încă dezvoltăm zilnic motive să ne plângem: de peste un secol, ne plângem că alții ne vând țara. Cred că o facem de mult mai demult, dar abia de vreo sută de ani avem dovezi clare, scrise negru pe alb în presă. Adevărul pe care refuzăm să-l înghițim este mult mai simplu și mai cinic: nu ne vinde nimeni țara. Ne-am vândut singuri rațiunea, datele și demnitatea pe un pumn de like-uri, iar acum ne e frică de o bucată de plastic.
Și cum am putea să dovedim întregii lumi cât de inteligenți suntem noi, o națiune plină de experți unde toți suntem brusc medici, epidemiologi, analiști militari, analiști economici, istorici și specialiști în absolut toate meseriile pământului? Cum demonstrăm această inteligență superioară? Foarte simplu. Vedem pe TikTok celebra aberație cu ambulanța neagră care fură copii și ieșim în stradă să dăm cu piatra în ea. La propriu. Aruncăm cu bolovani in masina de salvare pentru că așa ne învață algoritmul pe internet. Dar cu toate acestea, problema este mult mai profundă și pare că nimanui nu-i pasă despre cum ar putea fi rezolvată. Dincolo de a blama persoanele în cauză, există un adevărat vinovat pentru situația în care ne aflăm acum, pentru neglijarea educației și pentru instrumentalizarea acestor narative.
Asta în condițiile în care realitatea noastră zilnică bate orice film prost. Nu este de ajuns că în urmă cu câteva zile o altă ambulanță, de data asta cât se poate de reală, a oprit la o tarabă de pe marginea drumului având pacientul în spate, doar pentru că avea o „urgență maximă” și trebuia să își cumpere niște legume și fructe proaspete pentru care sunt sigur că a primit bon fiscal . Aceasta este lumea absurdă în care trăim. Ambulanța neagră din mintea noastră ne terifiază profund, dar ambulanța reală care stă la coadă la pepeni în timpul misiunii ni se pare o simpla zi obișnuită.
Ne temem obsesiv de sistem. Înjurăm sistemul pe rețelele sociale, arătăm cu degetul spre el ca spre un monstru malefic care vrea să ne distrugă viața, dar mintea noastră refuză să înțeleagă cel mai elementar adevăr: noi suntem parte din sistem. Funcționarul care blochează un dosar este vecinul tău. Șoferul de ambulanță oprit la zarzavaturi este ruda ta. Noi alimentăm cu ignoranta toată această mașinărie defectă.
A ne plânge de sistem și a ne aștepta la miracole este ca și cum am înghiți un pumn de pastile cu foarte mult alcool. După care stăm și ne întrebăm mirați de ce tratamentul nu are efectul dorit. Ne mirăm de ce vedem dragoni pe pereți sau de ce ajungem direct la urgențe în comă.
Toată această atmosferă națională, toată spaima noastră de cipuri, de oculta mondială și de vaccinuri, se poate rezuma perfect la o singură glumă veche: „Am băut o sticlă de whisky, o sticlă de vin, cinci beri, trei shoturi de tequila si la sfârșit am mâncat și un măr. Mi-a fost groaznic de rău! Gata, eu nu mai mănânc mere în viața mea!”
Exact așa funcționăm și noi ca societate. Ne distrugem singuri mintea, țara și viitorul prin prostie asumata, dar la final dăm mereu vina pe alții.
