La început a fost șpaga…

Caricatură de: Gogu Neagoe

Nouă, o dată la cinci ani, ne ard oamenii de vii”. Sună cinic, nu? E ca și cum am spune că iarba e verde și cerul e albastru. E un fapt, ca atâtea altele. Începem să ne obișnuim cu el, așa cum ne obișnuim cu atâtea. Revolta mai e prezentă numai într-o etapă a procesului de înțelegere a fenomenului, apoi dispare cu desăvârșire, lăsând loc unui tip de uitare, care nici măcar nu e sănătos, pentru că nu ne protejează de nimic. Dimpotrivă, ne expune periodic riscului de a arde de vii. Nu contează unde. În spitale, în cluburi, în gări, în magazine, în birouri…

La început a fost șpaga. Un bolnav sau familia lui a decis într-o zi să dea medicului o recompensă pentru priceperea lui. Alta decât cea pe care oricum o primea de la stat. Apoi medicul a spus și altora despre această formă de recunoștință, care putea ajuta, în cele din urmă, la motivarea suplimentară a celor care luaseră asupra propriilor conștiințe Jurământul lui Hipocrate.

La un moment dat, vindecătorii de trupuri au înțeles că pot, la o adică, condiționa viața și moartea de nivelul acelei recompense. Că se pot implica mai mult sau mai puțin în actul medical, în funcție de efectele pecuniare pe care efortul lor le va genera.

Când e vorba de viața și sănătatea mea, dau oricât să rezolv”. Câți n-am auzit cuvintele astea? Și câți dintre noi nu le-am spus? Cumva, e firesc să fie așa, să ai disponibilitatea de a investi totul în cel mai important atribut pe care un om și-l poate dori pe parcursul unei vieți: sănătatea. Iar medicul e, într-un fel, Dumnezeu. Uneori, el chiar poate prelungi zilele unui om sau le poate face mai ușoare și mai lipsite de durere.

Această disponibilitate de a da oricât și acest potențial de a câștiga zile pentru oameni s-au combinat într-o formulă nefirească, care funcționează de ani întregi în România: ai bani, trăiești, n-ai bani, mai vedem…

Managerii spitalelor au știut despre acest fel de a funcționa lucrurile și l-au tolerat, ba chiar l-au încurajat. Pentru că, ce să vezi, uneori ca să ajungi la medic e necesar să mai virezi o recompensă într-un cont. Cel al intermediarului. Și atunci, șpaga s-a instituționalizat.

Autoritățile publice, în subordinea cărora se află spitalele, fie că sunt ministere, consilii județene sau consilii municipale, au observat că șpaga e eficientă. Că e un fel de lubrifiant al sistemului medical.

Și ea putea funcționa la fel și pentru alte instituții, ai căror funcționari nu erau dumnezei, ca medicii, dar care, la o adică, puteau înlesni proceduri și puteau produce bani, numai buni de recirculat sub formă de șpagă. Din achiziții se trăgea o șpagă, din investiții se trăgea o șpagă, din reabilitări se trăgea șpagă. Și toți luau. De la cel mai mic muncitor până la cel mai important șef.

Și șpaga mică a devenit mare, iar societatea a devenit dependentă de ea, astfel că sunt milioane de oameni care dau șpagă, fără ca nici măcar să conștientizeze că asta fac. În România mulți fură fără să înțeleagă că fură. E o banalizare a Răului, o normalizare a lui, care nu mai poate fi contestată.

Dar au venit, iată, timpuri grele. În care nu mai prea mai contează dacă ai sau nu bani de șpagă. În care nu mai contează dacă te poți revanșa față de cel care te poate ajuta. Pentru că nimeni nu mai poate ajuta pe nimeni.

Spitalele nu mai au personal, nu mai au capacitate, nu mai au putere să ajute. De câteva luni se funcționează pe un fel de pilot automat și fiecare face cât poate el pentru a nu trăi ziua în care să spună că are zeci de morți pe conștiință.

Și da, totul a început cu șpaga. Dar nimeni nu s-a așteptat să vină o zi în care șpaga nu va mai ajuta la nimic. În care fiecare bancnotă luată în secret va arde ca o torță. Va pârjoli secții de spitale, va carboniza trupuri omenești, va lăsa tineri fără oxigen, va duce la o agonie generală, cu aspect de coșmar din care nu te mai poți trezi.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.