Strada are multe povești. Și strada are nu doar trecători, ci și oamenii ei, care au îmbrățișat cumva ideea că măcar de pe stradă nu te poate da nimeni afară. Oameni care au muncit o viață întreagă, dar au ajuns în anturaje proaste, oameni care au avut familii fericite, dar care au avut datorii la bănci și n-au găsit soluții, oameni care au copii, dar care, după divorț, au rămas fără acoperiș deasupra capului. Ca să ducă povara fiecărei zile, mulți au nevoie de un anestezic. Uneori e drogul, alteori e băutura. Acolo, în stradă, nu poți trăi perfect lucid. Și cea mai intensă dintre dureri e aceea că, în general, ești invizibil. Oamenii trec pe lângă tine, dar nu te văd. Tu le ceri ajutorul, dar nu te aud. Iar timpul se dilată până când devine insuportabil…
„Pe stradă e greu, dar măcar de aici cine mă dă afară?”
Nea Gigi are în jur de 70 de ani și cerșește în zona pieței Băneasa din București. Stă în stradă de vreo 5 ani, așa că s-a obișnuit cu greul. Parcă timpurile de dinaintea străzii fac parte dintr-o altă viață, pe care nici n-a trăit-o. Pentru că a fost o vreme când era fericit. De asta, nu vrea să se știe cum îl cheamă sau, mai bine zis, cum îl chema pe vremea aia, când trăia și el ca un om normal.
„Credeți că eu mereu am fost așa, vai de viață? Nu, am avut familie, am avut nevastă, am avut apartament. Apoi nevasta a făcut cancer. Am vândut tot atunci ca s-o salvăm. Tot… Și tot n-a ajuns. Așa că m-am împrumutat de la bancă, apoi de la cămătari. Până la urmă, n-am mai făcut față.
Când a murit ea, n-am mai avut nimic și aveam niște datorii de nu vă închipuiți. A trebuit să las apartamentul băncii și să plătesc datoria pe care o aveam la unii și la alții. N-am putut s-o scot la capăt. Am trecut prin multe, nici nu vă zic, că nu vreau să-mi amintesc. Așa, pe stradă, e greu. Dar măcar de aici cine să mă dea afară? Și mai ajut oamenii, mai primesc un ban, mai cumpăr o pâine, mai trece o zi… Aia e! Mai mult n-am putut. Omul, uneori, nu mai poate...”
„Ieri am fost la spital, mi-a dat un tovarăș 50 de lei, să îmi trateze piciorul la Sfântul Spiridon. M-au refuzat.”
Vlad Ogică este din Pașcani și are 23 de ani împliniți. Stă pe stradă de aproximativ un an de zile, după ce a locuit la o casă de copii din Iași și apoi la un adăpost. Acum doarme pe străzile din Iași și singura lui dorință de Crăciun e să-și vadă mama, care a plecat cu ani în urmă în Arad împreună cu un bărbat.
Numai că Vlad a adormit într-o noapte pe niște țevi, care au devenit foarte fierbinți pe parcursul orelor și s-a ars la un picior. Acum are piciorul cât un butuc, așa că s-a speriat. S-a dus la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, la Secția de Primiri Urgențe, însă nu a fost primit. Argumentul: „E boschetar”. Deși în cazurile urgente n-ar trebui să conteze dacă omul are sau nu buletin, dacă stă pe stradă sau are un acoperiș.
Și s-a întors pe stradă. Problema lui e că acum nu mai poate munci prin piață, ca să adune banii necesari pentru a-și vedea mama. Dar își dorește din tot sufletul s-o viziteze de sărbători.
„Am familie. Eu sunt din Pașcani. Familia mea… cum să vă zic… am doi frați vitregi, o soră mică și un frățior. Ei stau în Arad cu mama mea. I-am vizitat. Nu mai știu când, cred că acum doi ani. De tata nu mai știu nimic, iar mama e în Arad, a plecat acolo cu cineva. La vârsta de 16 ani, am terminat școala în Pașcani. Apoi m-au repartizat în Iași la o casă de copii. La casa de copii a fost foarte bine, dar eh, se mai întâmplau și multe lucruri. Bătăi… Ne băteam între noi.
După ce am terminat 8 clase, m-au repartizat în Iași la liceu și am terminat 12 clase. Acolo au fost niște probleme, mă băteam cu colegii, eram și eu cam obraznic. După liceu, am început munca. Am lucrat la o pizzerie, am spălat acolo vase. Înainte am lucrat la o firmă de curățenie. După am stat la adăpost și de la adăpost am ajuns pe stradă. Acum muncesc în piață, car saci, așa cum mă pot descurca eu cu piciorul, dar eu muncesc. Dorm în stație, după blocuri, da… De sărbători, vreau să merg să-mi văd familia, asta e. Mama mea, mama mea, eventual, s-o vizitez, să petrec sărbătorile cu ea, ăsta mi-e planul. Dar mă descurc foarte greu singur. Ieri am fost la spital, mi-a dat un tovarăș 50 de lei, să îmi trateze piciorul la Sfântul Spiridon. M-au refuzat. „
A refuzat 8000 de euro
Crăciun Gârbaci a lucrat 37 de ani în industria textilelor și de 8 ani de zile, strada e casa lui. Doarme pe ciment în fiecare noapte și spune că s-a obișnuit așa. Are cinci copii, care nu mai vor să știe de el. Nenorocirea a început după divorț, când a rămas pe străzi. Nu vrea să intre în detalii, dar încă pare a fi furios pe fosta soție. La un moment dat, a cunoscut-o pe Larisa Butnariu, în perioada în care aceasta era urmărită de traficanții de ființe umane. Larisa povestește și acum cu uimire cum a salvat-o acest om al străzii, refuzând 8000 de euro de la un traficant.
„Pe mine mă căuta un traficant și eu m-am ascuns. Eram foarte aproape de ei, când traficantul l-a întrebat pe omul ăla unde sunt și, deși eram la doi pași de el, a zis că nu știe unde sunt. Am fost șocată că nu a zis, pentru că atunci i-au fost oferiți 8000 de euro și nu i-a luat.„, își amintește Larisa.
Crăciun Gârbaci pare a-i fi foarte recunoscător copilei pe care a salvat-o, pentru că, la rândul ei, aceasta îi duce mâncare aproape zilnic. Spune că abia așteaptă pensia și până atunci muncește în piață. Ajută și el cum poate și oamenii îi dau 5 lei pentru serviciile lui, chiar dacă uneori cară poveri uriașe.
„Am 62 de ani. Viața mea a fost necăjită. Suntem niște oameni de pe stradă și am cunoscut o fată, pe o cheamă Larisa și ea mă ajută. A venit odată o mașină și m-a întrebat al cui sunt. Și i-am spus că sunt un străin de pe stradă. Am 8 ani de când stau pe stradă, din cauza unei femei. Fosta mea soție. Am cinci copii, care sunt plecați prin Spania, Franța, Anglia. Niciunul nu ține la mine, niciunul nu mă caută. La ora 4 dimineața sunt în picioare și la muncă. Unde dorm? Dorm pe ciment. Dumneata ai putea să dormi o noapte pe ciment?„
