„Nu putem concedia un educator care abuzează copii, fără o anchetă prealabilă și fără raportul unei comisii de disciplină! Ne dă apoi în judecată. Mai bine îl mutăm într-un centru pentru adulți vulnerabili!”
Sună aberant, nu?
Doar că nu e.
În România, abuzatorul are întotdeauna mai multe drepturi decât victima lui. Fie că e vorba de un educator de la o casă de copii care umilește niște minori fără apărare, fie că vorbim despre un soț care-și lovește partenera în mod constant până ce într-o zi o lasă fără suflare, fie că vorbim despre un violator care răpește copile de pe stradă sau despre un pedofil care-și torturează victima, din punctul de vedere al legii, el nu poate fi oprit până când toate documentele sunt făcute. Ba chiar, uneori, el nu poate fi oprit până când nu-și ucide victima. Și avem cazul foarte clar al fostului șef al Poliției Locale Oradea, Paul Kover, care și-a înjunghiat soția, după ce aceasta se plânsese la organele de cercetare în mod repetat cu privire la abuzurile celui care i-a fost partener.
Victima, în schimb, trebuie să demonstreze că e victimă. Ea trebuie să fie evaluată psihologic, psihiatric, medico-legal, trebuie să povestească în mod repetat experiența abuzului, retrăind astfel totul ori de câte ori i se cere, trebuie supusă testărilor de tot felul. Și nici chiar așa nu i se asigură întotdeauna protecție. În România, victima e întotdeauna singură.
Din punctul de vedere al legii, oricâte probe ar exista împotriva unui abuzator, ele nu sunt suficiente pentru a-l ține departe de victimă, dacă la mijloc nu e o hotărâre a instanței. Și până ia instanța o decizie, victima trebuie să tremure de frică, să treacă prin infern, să se îmbărbăteze singură, să caute soluții, martori și, mai ales, să fie coerentă.
Legile din România conferă victimei mai puține drepturi decât celui care a transformat-o în victimă. Abuzatorul, în schimb, poate prelungi așteptarea până la momentul adevărului cât de mult vrea. Și, în tot acest timp, el poate pune presiune pe victimă și pe martorii ei. În cele din urmă, ia o pedeapsă cu suspendare sau, pur și simplu, pleacă din țară înaintea ultimului termen.
Evenimentele filmate la DGASPC Teleorman, în care un educator își abuzează și umilește copiii pe care îi are în grijă, dar și evoluția lor ulterioară, concretizate prin mutarea disciplinară a abuzatorului într-un centru de adulți vulnerabili, arată exact cât de prost funcționează legile în România. Căci abuzatorul nu poate fi concediat fără ca toată documentația să fie făcută și nici nu poate fi îndepărtat de mediul în care el poate face rău.
În același timp, copiii – victimele lui – se tem să arate toate filmările pe care le au cu educatorul, simt rușine când sunt întrebați despre cum erau abuzați, vor doar ca totul să se termine fără consecințe, ajutând astfel cauza abuzatorului.
Ce rămâne în urmă? Rămân răni care nu se vor închide niciodată, rămân traume care nu se pot șterge, rămân amintiri care vor contribui la transformarea victimei în abuzator, pentru că, din păcate, așa funcționează psihicul uman.
Cine își asumă vina pentru aceste răni? Ei bine, nimeni. Autoritățile cele mai apropiate dau vina pe legi, legile sunt făcute de politicieni care adesea nici nu știu să scrie, iar abuzurile se pot petrece mai departe fără niciun impediment real. Pentru că în România, drepturi ai doar dacă abuzezi. Altfel rămâi o cifră în statistici, pe care n-o înțelege nimeni cu adevărat.
