Poate vom supraviețui, dar nu ne mai facem bine…

Am ajuns cumva, pe nesimțite, la capătul speranței… Nu am anticipat transformarea bulgărelui de zăpadă în avalanșă când, în 2010, ardeau 6 bebeluși la Maternitatea Giulești. Nici mai târziu, când au ars zeci de tineri în Clubul Colectiv. Chiar dacă erau evidente corupția și delăsarea, am continuat să credem în sinea noastră că erau cazuri izolate. N-am știut că va veni o zi când va arde totul…

Au urmat și altele, iar haosul a început să se simtă în toată urâțenia lui în lunile pandemiei, când nimeni nu știa exact ce e de făcut, când medicii au fost copleșiți, când spitalele au fost suprasolicitate, când fiecare dintre noi s-a lăsat pradă unei lupte egoiste pentru supraviețuire. A apărut vaccinul și cumva părea că ieșim din teroare.

Defilarea politicienilor la vaccinare, pentru „a da un exemplu” părea, încă de la început, o aberație. În România, sute de oameni mor zilnic pentru că n-au apă caldă, n-au bani pentru produse de igienă, n-au bani pentru măști de unică folosință, n-au bani de paracetamol și vitamina C. Așa că vaccinul trebuia administrat în mod prioritar celor care nu și-ar fi permis să se protejeze așa cum o fac cei care au posibilități financiare peste medie. Acum, nici vaccin nu mai avem…

 

Spitalele ard, unul după altul. La poarta lor, cineva ar putea pune, fără remușcări, afișe pe care să troneze mesajul: „Lăsați orice speranță, voi care intrați!” Pentru că spitalele au devenit un fel de infern la scară mică. Oameni vii dorm alături de cadavre, privind neputincioși un scenariu care seamănă cu un coșmar. Se duc în spital cu afecțiuni cronice și ies infectați cu super-bacterii sau cu Covid. Apoi mor cu zile. Asta dacă nu ard până în ziua externării.

Nu mai e nimic de făcut. Nu avem nevoie de schițe ca să pricepem că ne aflăm într-o situație din care scapă numai cine poate. Poate norocul, poate un sistem imunitar învățat cu nosocomialele, poate o internare în perioada în care nu ia spitalul foc… Numai așa…

Altfel, România ne ucide de vii. Țara asta a devenit un criminal în serie, un monstru ucigaș, care nu mai are nicio limită. Și, după cum știți, fiecare criminal în serie ajunge astfel după ce trece, la rândul lui, prin traume urâte.

Cumva, fiecare dintre noi a fost la un moment dat, o cauză. Că am tăcut când era mai bine să urlăm, că am vorbit aiurea, că am promis ce nu puteam, că am spus minciuni sau că ne-a fost teamă să recunoaștem adevărul, că am întors spatele, că am crezut că treaba noastră e mai importantă decât treaba altora. Nu mai e nimic de făcut. E prea târziu acum să mai schimbăm ceva, ca să oprim valul de morți gratuite, nemotivate, îngrozitoare.

Pot fi eu, poți fi tu, pot fi oamenii noștri dragi. E o ruletă rusească. Scapă cine are noroc. Pentru că acum, numai norocul ne mai poate salva. Lăsați orice speranță! Poate vom supraviețui, dar nu ne mai facem bine!

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.