„Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt” – așa spunea părintele filosofiei utilitariste, John Stuart Mill, fără să-și imagineze cât de relevant ar putea să-i fie acest gând în vremuri de pandemie. Pentru că, atunci când umanitatea e liniștită și e în afara pericolelor mari, despre libertate se discută foarte puțin. Crizele, însă, fac necesară reluarea teoriilor libertății, astfel încât oamenii să înțeleagă că niciun drept nu e nemărginit.
Pentru o țară cu trecut comunist, libertatea de opinie are și o puternică utilitate emoțională. Ea îi asigură pe oameni, în fiecare zi în care se pot exprima fără restricții, că democrația trăiește, e vie și are efecte. A avea amintiri despre un timp în care nu puteai spune orice glumă nu e simplu deloc.
Cumva, românii care au prins comunismul în toată puterea lui, au tendința să reacționeze dur, atunci când simt că dreptul de a spune ceea ce gândesc le este limitat în vreun fel. Și e normal să fie așa, pentru că ei vin cu o traumă la purtător.
Apariția rețelelor sociale a fost pentru mulți o explozie a democrației. Oameni de toate vârstele, de toate orientările, de toate gradele de pregătire, au avut dintr-o dată o platformă gratuită, care le oferea o libertate aproape absolută a opiniei. Singurele restricții, la începutul dezvoltării acestor rețele în România, țineau strict de forma în care te exprimai. Adică, erai sancționat numai dacă înjurai.
În rest, oricine putea spune orice. Mai timizi la început, oamenii s-au lăsat purtați către mirajul libertății absolute de exprimare și fiecare a vrut să se facă auzit.
Zgomotul aducea aprecieri. Nebunia aducea distribuiri. Violența aducea urmăritori. Dintr-o dată, nu mai era necesar nici măcar să știi să scrii corect în limba ta, să ai niște școală care să-ți justifice părerile, să fii în măsura de a da sfaturi, grație unui parcurs profesional admirabil sau măcar de necontestat. Și totul a devenit zgomot. Un zumzet constant se auzea de dimineața până noaptea târziu în întreg mediul virtual și milioane de oameni implorau alte milioane de oameni să-i vadă.
A venit apoi pandemia, o situație de criză pe care n-o prea întâlnești de două ori într-o generație și atunci libertatea aceea de a face zgomot a început să fie pusă sub semnul îndoielii. Pentru că opiniile nespecializate aveau puterea de a face rău. Și cuvântul taie uneori mai adânc decât sabia. Așa că, dintr-o dată, opiniile au început să fie cenzurate sau taxate de către ceilalți. Cei taxați au început să retrăiască trauma comunistă, deși, de data asta, cele două răni nu erau în niciun fel legate. Doar dureau la fel…
Libertatea, însă, nu e nemărginită. N-ar putea să fie, pentru că, dacă ar fi, străzile ar fi pline de victime ale pulsiunilor violente ale agresorilor înnăscuți. Simpla apartenență la o comunitate îți limitează libertatea, pentru că te supui zilnic unor reguli și unor legi, care te ajută, până la urmă, să nu rănești pe nimeni în exercitarea libertății tale. De aceea, libertatea se termină atunci când începe să facă rău.
Ca atare, nu poți spune, în plină criză medicală determinată de virus contagios, că „nu mă vaccinez și nu port mască”, iar ulterior să ieși la interval cu scuza că astfel aperi drepturi. Când opinia ta face rău, produce consecințe care afectează viața și sănătatea publică, atunci e preferabil să n-o spui. E o formă a decenței.
Dacă, totuși, nu te poți abține, atunci nu ai motive să se simți oprimat, ci doar extraordinar de egoist și iresponsabil.
