INTERVIU cu Paul Radu, fondatorul Rise Project: “Informația e inamicul pentru crima organizată, nu jurnalistul”

Paul Radu este co-fondatorul celei mai mari rețele de investigație pe crimă organizată și corupție din lume. Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP)  este, de fapt, o rețea de jurnaliști de investigație, care lucrează împreună pentru a pune în lumină organizații criminale și fenomene de corupție transnaționale.

În România, Paul Radu este cunoscut ca fiind fondatorul Rise Project, proiect jurnalistic care dezvăluie mecanisme de corupție și crimă organizată la nivel național.

În esență, însă, Paul Radu este un jurnalist care și-a început activitatea la nivel local și a devenit, pe parcursul anilor, unul dintre cei mai relevanți jurnaliști la nivel global. Această evoluție profesională spectaculoasă n-a fost nici pe departe facilă. Ea a presupus asumarea de riscuri personale și un nivel foarte ridicat de implicare în jurnalismul de investigație, în toate formele lui.

Despre toate acestea, dar și despre părțile mai puțin cunoscute ale jurnalismului de investigație, ne-a vorbit în exclusivitate Paul Radu în cadrul acestui interviu.

INVESTIGATORIA: Cum a ajuns să vă preocupe crima organizată și jurnalismul de investigație?

Paul Radu: De când eram foarte tânăr tot călătoresc… Și călătorind și vorbind cu oameni din alte regiuni ale țării și din alte țări, vezi că sunt legături între grupări de crimă organizată. Am crescut cu tot felul de cărți, de la ficțiune la cărți polițiste, după am trecut la cărți scrise de jurnaliști și au fost câțiva autori care m-au influențat destul de mult. Așa mi-am dat seama că există legăturile astea și că trebuie să muncim un pic mai mult ca să le descoperim. Și am început ușor, investigând corupție locală în Timișoara, când încă eram la facultate și nu prea știam ce fac, de fapt. Apoi locuind în alte țări și interacționând mult cu localnici, am văzut că tiparele corupției sunt la fel peste tot. Am remarcat că soluțiile pot veni din crearea unor rețele de schimb de informație, rețele de investigație și, devenind membru al International Consortium of Investigative Journalists încă de prin 2002 am învățat și mai mult de la jurnaliști care aveau deja experiență, precum Chuck Lewis, fondatorul ICIJ. Apoi a apărut stratul acesta de tehnologie, pe care am încercat să-l înțeleg. Și am tot adăugat, am tot adăugat… până în momentul în care l-am întâlnit pe co-fondatorul OCCRP, Drew Sullivan, mi-am dat seama că avem interese comune, am început proiecte, am cooptat din ce în ce mai mulți oameni în OCCRP. Așa s-a creat o echipă care a tot crescut, astfel că acum OCCRP este cea mai mare rețea de investigație pe crimă organizată și corupție din lume. Avem editori pe toate continentele și e o muncă foarte interesantă și, credem noi, foarte utilă. Fiindcă există impact. În momentul în care ai o rețea de crimă organizată care activează, spre exemplu, în România, dar are legături și cu alte țări, dacă tu scrii și arăți cine sunt oamenii și ce înseamnă crima aceea organizată, interesele lor de afaceri sau politice, se poate întâmpla ca articolul să nu aibă niciun impact în România, dar să aibă impact în alte părți ale lumii și rețeaua aceea să intre în colaps. Aceasta e frumusețea jurnalismului de investigație transfrontalieră: se întâmplă ceva undeva, întotdeauna ai o reacție. Și ești mai mulțumit ca jurnalist, pentru că nu mai apare acea frustrare că ai făcut o muncă foarte bună și nu se întâmplă nimic. După care ajungi la punctul în care ai prea multe materiale și înseamnă că trebuie să cooptezi alți oameni în rețea care să devină investigatori, astfel încât să construiești lucruri mult mai mari, care servesc interesului public.

I: Am o curiozitate, revenind la parcursul dumneavoastră profesional. Ați pornit din presa locală și ați ajuns să faceți jurnalism de investigație la nivel global. Aș vrea să știu dacă ați sesizat moduri diferite de a se face jurnalismul de investigație în România și modul în care jurnalismul de investigație se face în alte state?

P.R.:Sunt diferențe mari între școlile de jurnalism și, dacă e să facem o comparație între cum se face jurnalismul în SUA și cum se face în România sunt diferențe majore. Și pe partea de calitate a jurnalismului, și pe partea de acces la resurse pentru jurnaliști, acces la informație, felul în care autoritățile răspund la întrebări. Însă mai sunt și alte diferențe: în România, de exemplu, jurnaliștii au fost înclinați mai mult spre probleme globale în ultimii 20 de ani. În SUA, investigațiile vizau mai mult calitatea vieții, de exemplu, felul în care erau tratați bătrânii în acel adăposturi sau felul în care sunt organizate sistemele. Investigații foarte, foarte bune, dar concentrate pe calitatea vieții. Jurnaliștii americani au practicat multă vreme un jurnalism foarte local și au ignorat problemele globale. N-au văzut faptul că, de exemplu, crima organizată din Europa s-a infiltrat în sistemele lor. Câțiva jurnaliști, foarte puțini s-au uitat la asta, dar marile redacții n-au fost concentrate pe asta. În 2001, eram la un curs în Statele Unite și am prins acolo și 11 septembrie. Nimeni din newsroom-ul acela nu știa nimic despre terorism. Și eu, jurnalist din România, făceam pagini întregi despre grupări teroriste la data aceea, cine sunt, ce sunt, ce fac, cum fac… Erau foarte rupți de realitatea internațională, în schimb, erau foarte buni pe ce făceau la ei acasă.

I: Nu e, totuși, paradoxal faptul că în SUA, presa locală este atât de puternică și în România, unde ar trebui să existe preocupare locală, ochii sunt țintiți către probleme internaționale?

P.R.: Lucrurile sunt puțin mai complicate. Și presa locală americană a fost mai puternică acum 10 -15 ani. Între timp au dispărut o grămadă de publicații. Multe, enorm de multe, au rămas oamenii pe drumuri. Acum, se reîncearcă resurgența jurnalismului de investigație local. Aici e vorba și de cultura locală și de controlul local. Presa locală din România nu are mijloace de finanțare și este extrem de greu să ai acces la mijloace de finanțare.

I: Cât de mult folosiți presa locală ca resursă și ca sursă în investigațiile pe care le faceți?

P.R.: De fapt, totul pornește de la presa locală. Nu poți să faci o mare investigație, fără să ai un jurnalist local, care să știe, să cunoască mecanismele într-un anume loc de pe glob. Puterea vine din faptul că tu combini informația pe care o obține un jurnalist cu informația obținută de alt jurnalist, pui piesele puzzle-ului împreună și creezi reporting-ul acesta internațional. Dar totdeauna este vorba de informație locală. Nu există jurnalist care să activeze la nivel global fără ajutor local. Nu există așa ceva!

I: Și cum se face conexiunea dintre jurnalistul local și cel global?

P.R.: La OCCRP avem membri în cadrul unor centre independente de investigație jurnalistică din toată lumea, care lucrează local. Prin acele centre avem acces la informație locală. Conexiunile se fac întotdeauna local și informația e locală, dar ajunge să aibă și mai multă relevanță când este pusă într-un context mare. O investigație despre faptul că în Mexic niște italieni au construit într-un habitat natural unde n-ar fi trebuit să construiască. Tu poți să faci investigația la nivel local și să spui că italienii respectivi au încălcat niște reguli, dar dacă ai conexiune cu un jurnalist din Italia, s-ar putea să aduni mai multe informații relevante și să afli că italienii sunt parte dintr-o grupare mafiotă și atunci povestea ta devine alta. Deci e vorba de informație locală care este conexată cu informație din alte locuri și astfel construiești jurnalismul de investigație transfrontalier.

I: Ce tipuri de presiuni se exercită asupra jurnaliștilor care se ocupă de organizații de crimă organizată?

P.R.: Sunt multe feluri de presiuni. În primă fază, gruparea de crimă organizată te abordează  și încearcă să te cumpere. După care te amenință cu procese. În paralel, te pot amenința cu tot felul de violențe, după care, dacă tu nu vezi foarte bine pericolul, devii o țintă destul de facilă pentru ei și te pot elimina fizic. S-a întâmplat de câteva ori. În România stăm ceva mai bine, dar au fost și la noi contracte puse pe capul unor jurnaliști, deci se merge și în România pe rețeta asta. Din păcate, există niște sisteme care ajută criminalii să își facă investițiile, să fure, să atace jurnaliști și mi-e teamă că se va ajunge și la un outsourcing de asasinate. Eu, să zicem, sunt gruparea din România, dar am legături și cu Italia. Atunci o să vină italienii să elimine un jurnalist incomod în România. Acesta fiind un fel de serviciu integrat, din păcate. Dacă statul nu e puternic…

I: Și nu pare să fie…

P.R.: E o problemă asta, pentru că Europa, fiind foarte fragmentată, și nu există o lege de tip RICO la nivel european. RICO e o lege din Statele Unite care îți permite să acuzi oameni și să-i condamni pentru afiliere la grupare criminală. Există o lege similară în Italia, dar, atâta timp cât nu există asta la nivel european, procurorii vor investiga tot timpul cazuri izolate. Dar nu vor putea să meargă împotriva rețelei. Ei fac percheziții și arestează 20 de oameni. În două zile, din cei 20 mai rămân 2 la închisoare. Dacă ar exista o lege de tip RICO, afilierea la gruparea criminală, toți cei 20 de oameni ar rămâne în închisoare și atunci rețeaua n-ar mai putea funcționa. Fără legi bune, lupta împotriva crimei organizate în Europa e fără rezultat.

I: Sunteți un jurnalist cu investigații foarte diverse. Știu, de exemplu, că v-ați infiltrat într-o rețea de trafic de persoane. Voiam să vă întreb cât de bine pregătit trebuie să fie un jurnalist pentru a face lucruri de acest fel?

P.R.: Ai nevoie de mult antrenament. Din păcate, eu nu l-am avut. Eu m-am aruncat fără să-mi dau seama ce fac. Eram și foarte tânăr și m-am infiltrat în rețele ca să cumpăr victime de la traficanții de persoane, fără a înțelege efectiv ce fac. Eu o luam simplist, la modul: mă duc, recuperez  victima, o să aibă o viață bună după aia și e totul ok. Partea de infiltrat e ușoară. Să vorbești limbajul traficantului, să te înțelegi cu el pe o sumă de bani, nu e greu. E ca și cum te-ai duce la piață să cumperi orice alt produs pentru ei. Doar că trebuie să știi anume lucruri, să le știi limbajul.

I: Dar la riscul personal nu v-ați gândit?

P.R.: Nu prea mă gândeam la riscuri. Când am cumpărat o dată o victimă de la traficanți, eram undeva în zona Calea Griviței și am urcat la primul etaj al unei case. Și riscul a fost că în momentul acela a început un cutremur. Și era o casă cu trepte lipsă. Acela a fost singurul moment în care am simțit frică. La ceva vreme am conștientizat că nu era chiar ok ceea ce făceam, dar, în momentele acelea, adrenalina nu te lasă să cedezi. Au mai fost și alte situații, de exemplu, am mers să cumpăr heroină în Ferentari și aveam pe mine echipament de înregistrare, cu camera ascunsă. Eram pe coridoarele alea și m-am întâlnit cu niște copii, erau copii mulți acolo pe holurile alea întunecate și un copil a pus mâna pe mine și a simțit echipamentul. Și a început să urle. În momentul ăla mi-a fost frică din nou. Din fericire, ceilalți nu erau atenți și erau sub influență, așa că nu au înțeles. Lucrurile nu sunt grele, de fapt, dar nu trebuie să-ți asumi riscuri. Nicio investigație nu merită viața unui om. Același lucru se poate obține altfel, există mereu alte căi de documentare. Deci nu recomand tipul acesta de jurnalism. Dar da, oferă culoare unei investigații… Totuși, sunt jurnaliști specializați în asta. E foarte riscant. Noi nu facem cursuri pe cum să mergi undercover, încercăm să facem totul fără asta. Asta făceam acum mulți ani în România și foarte rar mai facem asta acum.

I: Cum vedeți evoluția jurnalismului de investigație în România, unde sunt tot mai puțini jurnaliști interesați să practice acest gen de jurnalism?

P.R.: Eu văd la OCCRP că aveam foarte multe aplicații pentru internship-uri, unii dintre interni au ajuns să lucreze full-time, unii sunt editori acum, oameni tineri care au vrut să înțeleagă și să practice jurnalismul de investigație. Eu cred că există apetit. Și acum, cu tehnologia, e și mai interesant să faci jurnalism de investigație.

I: Mă bucur că ați amintit de tehnologie, pentru că este un instrument incredibil de generos pentru jurnaliștii de investigație, de care cei vechi nu au beneficiat.

P.R.: Așa este, tehnologia ajută enorm în jurnalismul de investigație. Poți acum să ai acces la informații care sunt esențiale acum pentru jurnalismul de investigație. Fără ele, chiar nu prea poți să faci mare lucru. Poți să ai o sursă, dar sursa aceea își va da informații o vreme, apoi se va opri. Jurnalistul de investigație este atât de relevant cât este ultima investigație făcută. Poți să trăiești din amintiri o vreme, dar mult mai important e să citești lucruri noi, să citești, să mergi la training-uri, să vezi ce fac alții, pentru că atunci descoperi și tu lucruri noi, care fac activitatea mult mai interesantă.

I: Pe de altă parte, mă gândesc că tehnologia vulnerabilizează în aceeași măsură în care ajută…

P.R.: Securitatea e întotdeauna o problemă și e una în continuă evoluție. Atacatorii sunt întotdeauna cu câțiva pași înainte față de jurnaliștii de investigație. Și când spun asta mă refer la crima organizată. Crima organizată are întotdeauna și componente de securitate, oameni foarte bine plătiți, care caută permanent vulnerabilități, care pot fi în sistemele informatice, la nivel de oameni. Întotdeauna există risc. De aceea, noi încercăm să punem bariere cât mai multe și fizic, și digital între noi și inamic. Însă suntem conștienți că inamicul este întotdeauna mai puternic. Și pornind de la premisa asta, îți faci o igienă a securității cât mai bună, încerci să te protejezi cât poți. Dar, până la urmă, forma de apărare principală e că informația stă în mai multe locuri, astfel încât nu poate fi eliminată și nu poate fi eliminat nici omul, pentru că, dacă omul e eliminat, nu contează. Informația rămâne acolo. Informația e, de fapt, inamicul pentru crima organizată. Ei nu-l urăsc pe jurnalist, ci informația pe care el o deține. Dacă jurnalistul acela pune informația într-o rețea ca OCCRP, atunci riscul lui personal se diminuează. Iar paranoia la jurnaliști e sănătoasă. Dacă în unul din douăzeci de cazuri ai dreptate, atunci acel caz a salvat o viață. E bine să ai grijă de oameni și să-i protejezi cât poți. Noi la OCCRP avem chiar și un serviciu de consiliere psihologică. Noi nu știm cine apelează la serviciul acela, dar au acces online câteva ore cu psihologi ca să-și discute problemele. Cu cât se simte mai sigur un jurnalist, cu cât e mai sigur, cu atât va munci mai bine.