Iarna dictatorului

O lume întreagă privește cu groază în direcția unui singur individ: cel care amenință cu arma nucleară. Unii speră la anihilarea cât mai rapidă a lui din interior, alții vor să creadă că lucrurile încă pot fi dezamorsate pe cale diplomatică, iar normalitatea își va regăsi, încetul cu încetul, locul ei. Dar cert e că, de zile întregi, lumea stă cu respirația tăiată, așteptând ceva…

În tot acest timp, din Rusia vin imagini cu protestatari bătuți, umiliți, electocutați sau duși în închisoare pe termen nelimitat. Unii cântă, în drumul lor spre arest, imnul Ucrainei. Alții, cei mai mulți, se tem. Și e normal să fie așa, de vreme ce, prin lege, o postare “neinspirată” pe Facebook te poate trimite între pereții unei celule pentru 15 ani. Foamea începe, însă, să se simtă tot mai puternic, iar oligarhii iau foarte în serios amenințarea pe care dictatorul o reprezintă pentru bunurile lor, pentru iahturile lor, pentru banii lor și, de ce nu, pentru familiile lor.

În Ucraina, oameni normali, ca noi toți, au transpus în fapte esența imnului lor național și luptă până la moarte pentru libertate, pentru ca țara lor să rămână a lor. Nu poți lăsa ca un intrus să se mute la tine în apartament, să îți mănânce hrana din frigider, să doarmă cu soția ta și să decidă unde îți ștergi de praf încălțările. Pentru asta stau în fața tancurilor cu mâinile goale, se opun invaziei prin toate mijloacele pe care le au la dispoziție (chiar și cu borcane de murături) și nu se tem, pentru că, spun ei, “cel care ar trebui să se teamă e cel care ne-a invadat”.

Cadrul general al realității pe care o trăim e unul realmente greu de înțeles și de tolerat. Nervozitatea escaladează, iar revolta, chiar și a celor care stau pe margine și privesc, atinge cote nebănuite. Și, în ciuda propagandei rusești, care susține că invazia e justificată, oamenii văd că dictatorul dă tot mai des semne de slăbiciune.

Și, de fapt, primul semn de slăbiciune a fost atacarea Ucrainei, o țară pe care n-a mai reușit s-o aibă la degetul mic după căderea fostului regim al ei. Violența nu înseamnă niciodată forță și nu atrage niciodată respect. Violența e, în fapt, expresia vulnerabilității.

Însă dictatorul și-a arătat slăbiciunea în toată splendoarea ei absurdă atunci când a maximizat gradul de alertă nucleară. Un dictator conștient de poziția lui și echilibrat în puterea lui nu se umilește amenințând și nu apelează la ultima resursă încă de la începutul jocului. Butonul nuclear e, în sine, o absurditate și numai o autoritate foarte slabă e capabilă să amenințe omenirea cu extincția pentru a-și consolida puterea în țara sa.
În realitate, statuia dictatorului e fisurată cu mult înainte de invazia Ucrainei, iar acum ea e pe punctul să se transforme într-un pumn de pământ. În Rusia, cei care încă îl mai agreează pe Putin sunt fie dezinformați, fie rău intenționați.

Dar rusul de rând, cel care până nu demult avea acces la rețelele de socializare, știa că oponenții regimului nu cad, pur și simplu, de la ferestre, la fel cum știa că democrația e un regim preferabil dictaturii. Că rusul de rând avea totuși posibilitatea de a-și petrece vacanțele și în afara Rusiei, așa că văzuse că se poate și altfel. Avea, deci, motive bune să nu-l mai placă pe Putin.

Agresiunea militară la adresa Ucrainei a avut, în fapt, menirea de a consolida imaginea aceasta tot mai vulnerabilă a dictatorului în fața celor pe care el îi știa drept supuși. Numai că din invazie un alt erou s-a ridicat, unul la care nimeni nu se aștepta să poată mai mult decât să joace corect vreo piesă de teatru. Așa a apărut ciocanul care a început să lovească la baza statuii dictatorului. Care acum pare să fi rămas relevant doar pentru că lumea întreagă se teme că poate nu e în toate mințile și asta va duce la apăsarea butonului roșu al omenirii.

Dar când singura ta sursă de putere a rămas un singur buton, fie el chiar și nuclear, poți ști sigur iarna deja a venit. Și că finalul poveștii, indiferent de direcția în care el se va contura, nu poate fi decât trist pentru personajul care-și ține toată puterea într-un singur buton. Pe care nici măcar nu-l poate apăsa de unul singur.