POVEȘTILE ANNEI. Lupta și rezistența Victoriei: “Pentru mine, răul e fiecare rus. Mă amuz cu amărăciune când citesc că doar Putin este de vină”

POVEȘTILE ANNEI. Lupta și rezistența Victoriei: “Pentru mine, răul e fiecare rus. Mă amuz cu amărăciune când citesc că doar Putin este de vină”

Victoria este unul dintre cei mai mari manageri media de pe piața ucraineană.  Nu vrea să-și dea numele de familie sau să-și arate fața. În acest fel se simte mai în siguranță în semi-anonimatul ei. Victoria nu a părăsit Kievul nicio zi din 24 februarie 2022. O lăsăm pe ea să-și spună povestea.

La fel ca majoritatea oamenilor din Kiev, m-am trezit devreme în dimineața zilei de 24 februarie, în urma unor explozii și am realizat că începuse un război. Primul lucru pe care l-am făcut în acea zi a fost să umplem un rezervor plin de benzină și să ne strângem documentele, bunurile minime și medicamentele. Acea geantă este încă pregătită.

De ce am rămas în Kiev?

Nu am văzut altă opțiune pentru mine. Nu am copii, așa că a trebuit să iau decizii doar pentru mine. Eram speriată. Mai ales în primele zile ale războiului. În astfel de situație trebuie să-ți pui mereu întrebări și să-ți reamintești de propriile alegeri, dar și de pericol. Cred că toți cei care au rămas acum în Kiev sunt conștienți de această alegere și de acest pericol. Fiecare are motive foarte diferite. Unii nu-și pot părăsi părinții cu dizabilități, iar alții își dau seama că s-ar putea să fie nevoiți să ia armele în mână.

În urmă cu o lună părea că toată lumea părăsește orașul. Apoi, câteva zile mai târziu, am început să-i văd pe mulți dintre cei rămași. După alte câteva zile, mi-am dat seama că bărbații care și-au scos din oraș copiii și femeile, s-au întors.

În general, oamenii au început să înțeleagă că nu vom mai fi niciodată la fel ca înainte, așa că își schimbă obiceiurile, ceea ce este normal.

Ieri am mers 26 de kilometri prin oraș și ne-am bucurat de fiecare cafenea sau magazin deschis. Înțeleg cât de dificil este pentru o afacere să funcționeze în astfel de condiții și, de multe ori, este o amenințare reală pentru viață. Dar afacerile reprezintă forța vitală a economiei. Suntem obișnuiți să ne ținem mereu pașaportul la îndemână și să le explicăm militarilor și polițiștilor scopul călătoriei noastre – toți civilii sunt foarte organizați, în general cred că am încetat să ne mai plângem…  Încercăm să nu împovărăm militarii sau serviciile municipale.

 

În primele zile, în Kiev a fost foarte greu să cumpărăm pâine, lapte, ouă, carne. Existau pe raft însă, produse importate scumpe. Acestea, având prețuri mari, nu erau cumpărate la fel de repede. Acum situația este diferită, delicatesele se termină și nu se mai aduc altele noi, iar acest lucru este normal. Dar acum nu mai există probleme în ceea ce privește achiziționarea de bunuri de primă necesitate.

De obicei, alegerea cărnii nu este de 120 de feluri, cum era înainte de război, este de 2-3 tipuri, dar este suficient. Pâine, ouă, produse lactate, legume, toate sunt disponibile. Unele lanțuri de magazine alimentare nu funcționează, dar au fost organizate târguri de produse alimentare. Alcoolul a fost interzis în Kiev de la începutul războiului și este imposibil de cumpărat.

Există lanțuri de magazine alimentare care au făcut față perfect logisticii de când a început războiul, cum ar fi Silpo și Novus. Eu, în calitate de kieveancă, le sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

Nova Posta lucrează în condiții incredibil de dificile, dar își livrează marfa. Nu înțeleg deloc cum reușesc.

E un pic mai dificil cu farmaciile. Sunt mult mai puține farmacii funcționale acum decât înainte de război, așa că, de obicei, trebuie să stai la coadă. Totuși, medicamentele de care aveam nevoie personal, le-am cumpărat.

În primele zile, a trebuit să văd multe rachete zburând pe lângă ferestrele mele. Este paralizant atunci când se întâmplă pentru prima dată. Numărul de raiduri aeriene era uneori mai mare de 20 pe zi. În ultimele 24 de ore au fost șapte. În fiecare seară, când te duci la culcare, îți dai seama că ești ca într-o ruletă a norocului. Oamenii doar nu știu niciodată unde va ateriza următoarea rachetă.

Am făcut tot ce am putut pentru a convinge rudele și prietenii care au copii să meargă cu ei într-un loc mai sigur. Dar chiar și atunci când femeile și copiii pleacă, bărbații rămân sau se întorc. Nu-mi pot imagina numărul de familii din Ucraina care sunt acum separate de război. Cred că sunt milioane de familii.

Mai mulți prieteni de-ai mei și-au trimis doar copiii la bunici, iar ei au rămas în Kiev. Unii dintre bărbați au ales să părăsească Kievul și să fie împreună cu femeile și copiii lor într-un loc sigur. Aceasta este alegerea lor.  În Kiev, Harkov, Sumy au rămas cei care sunt cu adevărat conștienți de posibilul pericol. Aceasta este, de asemenea, alegerea lor. Încă este posibil de plecat din aceste orașe.

Nu sufăr de tristețe. Am o durere de nedescris pentru ucrainenii uciși și torturați și pentru militari. Durere pentru ucrainenii deportați cu forța în Rusia. Și o ură copleșitoare pentru cei care au făcut-o, pentru cei care o susțin și pentru cei care o tolerează. Ură și dispreț.

Deocamdată, speranța este înlocuită de credință. Credința în forțele armate ale Ucrainei. Credința în rezistența noastră. Credința în dorința de libertate a ucrainenilor. Și credința că răul trebuie să fie pedepsit. Acum, pentru mine, acest rău este fiecare rus. Mă amuz cu amărăciune când citesc gânduri potrivit cărora doar Putin este de vină.

Am glumit recent că nu am fost niciodată atât de politicoși. Vrei să faci ceva pentru toată lumea și să mulțumești ori de câte ori este posibil. La o săptămână după ce a început războiul s-a redeschis un mic restaurant, pe care toți localnicii îl îndrăgeau înainte de război. La început făceau cafea, iar de curând au revenit și la micul dejun. Am încercat să intru în fiecare dimineață și să cumpăr ceva, pentru că știu sigur că oricine încearcă să resusciteze afacerea acum este un erou.

Apoi am adus sirop de levănțică drept cadou, pentru că mă simțeam incredibil de recunoscătoare pentru ceea ce făceau. În dimineața următoare au refuzat să mă taxeze pentru cafea. Ne-am certat mult timp și nu am fost dispuși să cedăm unul în fața celuilalt. Asta m-a făcut să plâng și să râd în același timp.

Ce voi face după victorie?

Voi reconstrui Ucraina. Nu știu ce va fi. Poate că voi curăța străzile sau voi scrie scenarii de film despre război.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.