marți, aprilie 23, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăEditorialPOVEȘTILE ANNEI – DE DOUĂ ORI REFUGIAȚI: povestea Alexandrei Plotnitskaya, care pentru...

POVEȘTILE ANNEI – DE DOUĂ ORI REFUGIAȚI: povestea Alexandrei Plotnitskaya, care pentru a doua oară în 8 ani fuge de războiul din Ucraina

În cele peste două luni de război, mai mult de zece milioane de ucraineni și-au părăsit casele și au mers în locuri sigure. Mai mult de jumătate dintre ei au devenit refugiați – au părăsit Ucraina. Potrivit statisticilor oficiale, numai Polonia a acceptat două milioane de oameni. Sunt puțin peste jumătate de milion în România. Potrivit estimărilor ONU, dacă războiul nu se încheie curând, alte trei milioane de cetățeni vor părăsi granițele Ucrainei. Majoritatea veteranilor de război vor să se întoarcă acasă când focurile vor înceta. Unii sunt cei care au scăpat deja de război în 2014 – au părăsit Donețk și Lugansk. Și 8 ani mai târziu, din nou, acești oameni sunt forțați să-și împacheteze toată viața în câteva genți și să meargă acolo unde bombele nu cad din cer.

Această poveste este despre modul în care Familia Carpenter scapă din nou de război și își salvează copiii. În 2014, au locuit în Donețk. Războiul a început și au plecat mai întâi la Vinnytsia și apoi la Kiev. Alexandra a mers să facă voluntariat la poliție. Yuri era șeful producției de ferestre la fabrică. La Kiev s-a născut Ilya, care acum are trei ani și Dima – care are un an.

Acum Alexandra povestește cum a scăpat de bombele rușilor. A doua oară…

“Pe 24 februarie, soțul meu m-a trezit și a spus că războiul a început. Nu am auzit nimic – am dormit profund, ferestrele erau închise, iar primele obiecte bombardate de ruși erau departe. Am adunat nervoși lucruri pentru a pleca. De ce ne-am hotărât imediat să mergem undeva? Experiența noastră din 2014 ne-a spus că nimic bun nu se va întâmpla acolo unde Rusia vrea să ajungă. Știm deja ce este războiul. Știm deja că evenimentele se pot desfășura rapid și, cel mai important, copiii trebuie scoși din locurile periculoase.

Am petrecut toată ziua încercând să adunăm lucruri, am făcut-o nervoși. Am fost șocați, a fost foarte greu de crezut că trebuie să fugim. Nu am mers nicăieri în ziua aceea. Întregul Kiev era într-un blocaj în trafic – oamenii încercau să părăsească capitala. Se spune că ambuteiajul avea vreo 30 de kilometri.

Noaptea am auzit explozii puternice în jurul nostru. A fost foarte înfricoșător. Am dormit toată noaptea lângă ușa de la intrare – acolo, potrivit salvatorilor, e cel mai sigur loc după subsol. Am scos salteaua din pat, am așezat-o pe podea și toți cinci am încercat să dormim, În sunet de sirene și explozii. Nu ne-am dus la pivniță, e murdar, umed, frig și șobolanii aleargă. Nu este un loc pentru copii mici.

A doua zi dimineața, la 8 dimineața, ne-am urcat în mașină și ne-am dus la Vinnytsia să ne vizităm părinții. Era liniște în Vinnytsia în acel moment.

Am condus 7 ore, deși de obicei ajungeam acolo în 3 ore. Când o săptămână mai târziu, rachetele de croazieră rusești au început să sosească în regiunea Vinnytsia, a devenit clar că trebuie să plecăm în străinătate. Dar unde? Nu aveam prieteni nicăieri care să ne adăpostească. Nu avem economii pentru a avea grijă de întreaga noastră familie.

Dar dorința de a salva copiii, de a-i duce într-un loc în care nu se aud gloanțe și bombe a învins. Ne-am urcat în mașină și am condus până la cea mai apropiată graniță de noi. Era Moldova. Am plecat fără un plan. Soțul meu a fost eliberat din țară cu noi – are trei copii, acesta este unul dintre motivele legitime să părăsească țara. În timpul legii marțiale, bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani nu au voie să părăsească Ucraina, sunt excepții, dar nu multe. A avea mulți copii este una dintre excepții.

Am plâns de fericire când soțul meu a plecat cu noi. Nu știu ce m-aș fi făcut fără el cu copiii într-o țară străină.

Am trecut granița destul de repede – am stat doar 7 ore. La acel moment, granița cu Polonia se trecea cam în de 48 de ore.

Am intrat în Moldova la ora 11 seara. Copiii erau îngrozitor de obosiți – sunt mici, nu pot să stea și să aștepte atât de mult. Fără mâncare normala, fără posibilitatea de a dormi sau de a merge normal. A fost greu, dar acum cei din Ucraina sunt în situații și mai dificile. Suntem recunoscători pentru ceea ce am avut.

Datorită voluntarilor, am găsit cazare într-o comunitate creștină. O cameră mică, dar care ne părea un paradis. Să dormi fără sirene de apărare aeriană – ce fericire mai mare ar putea fi?

Nu am putut rămâne acolo, așa că am mers mai departe. Am găsit un voluntar Igor, care ne-a adăpostit pentru scurt timp. Are trei fiice, iar soția și copiii lui au plecat pentru o vreme pentru a-și putea da casa refugiaților. Mi se pare că atunci am spus doar „mulțumesc” și am plâns.

Igor ne-a dat contactul unei persoane din România care se ocupă și de refugiați. Am venit în România și ne-am gândit să mergem spre Germania prin Ungaria, dar cazul s-a hotărât pentru noi. A fost multă zăpadă, ne-a fost frică să mergem cu copiii și am rămas în România.

Voluntarii care ne-au ajutat în România – Mihaela și Marco – nu sunt oameni, sunt îngeri în formă umană. În multe feluri am rămas aici și din cauza lor. Ne-au găsit un apartament liber pentru două luni. Este foarte greu să închiriezi un apartament acum, iar Mihaela și-a sunat prietenii, ne-a spus povestea și ne-a rezolvat situația.

Avem un loc de locuit. Avem unde să dormim. Același om care ne-a dat locuință aranjează acum ca soțul meu să lucreze în construcții. Așteptăm finalizarea tuturor chestiunilor birocratice, dar înțelegem deja că soțul Yurei va putea câștiga bani pentru a cumpăra ceea ce ne trebuie.

Între timp, soțul meu așteaptă un loc de muncă, Mihaela și Marco ne-au dus într-un loc de unde ne-am luat haine gratis. Când am plecat din Ucraina era iarnă, iar acum e cald aici și nici noi, nici copiii nu avem cu ce să ne îmbrăcăm. Am fost uimit că românii au adunat o cantitate imensă de haine noi sau aproape noi pentru noi. De foarte bună calitate, din anumite motive m-am gândit că oamenii vor strânge ceva foarte vechi și uzat pentru ucraineni. Și adună ceea ce ar purta ei înșiși.

În centrul de voluntariat ni s-au dat pături, perne, oale. Chiar și o răzătoare pentru legume ca să pot găti supă pentru copii. O asemenea grija a românilor provoacă admirație și lacrimi. Fără un sprijin internațional atât de mare, nu am fi reușit.

Amuzant, ni s-a dat o rezervă de scutece pentru fiul cel mic. Stoc de o lună, mi-a fost foarte rușine să-l iau, poate sunt oameni care au nevoie. Iar voluntarii ne-au spus că noi suntem oamenii care au nevoie. Și să nu ne sfiim să luăm…

 

Una dintre cele mai bune amintiri ale acestei luni groaznice – Mihaela și Marco ne-au dus copiii în camera de joacă pentru copii pentru a se juca și a se distra. Ca înainte.

Acum ne instalăm într-un loc nou, încercând să facem viața cât mai confortabilă pentru copii. Dar cu prima ocazie vrem să ne întoarcem la Kiev. Acolo este apartamentul nostru, acolo este casa noastră…

Acum copiii noștri mai mari merg la școală nu departe de noi. De la 15 la 18 sunt organizate sesiuni de joacă pentru copiii ucraineni. Ei se ocupă de ei, se joacă cu ei. În acest moment sunt acasă cu un singur copil și pot să gătesc și să fac ceva. Acesta este un ajutor incredibil. Ni s-au oferit și carduri SIM gratuite. Prin internet, ținem legătura cu familia noastră, care a rămas în Ucraina.

Literalmente, acum câteva zile am fost la bancă să schimb grivne în lei și angajații băncii mi-au tratat copiii cu prăjituri. Românii, când își dau seama că suntem refugiați din Ucraina, încearcă mereu să le dea copiilor bomboane sau prăjituri. Este foarte drăguț și emoționant.

Acum sarcina mea principală este să mă îmbrac, să hrănesc, să calmez, să îmbrățișez copiii. Sunt ucraineni, vor trăi într-o țară liberă. Îmi doresc foarte mult să nu aibă nicio traumă psihologică din cauza războiului. Acum ei percep totul ca pe o aventură, dar își doresc foarte mult să plece acasă. Și eu visez să citesc „Războiul s-a terminat”. Am câștigat. Ucrainenii se pot întoarce.” Sunt gata să stau la coadă la graniță și 48 de ore să mă întorc acasă în Kievul pașnic.”

 

Anna Aizenberg
Anna Aizenberg
Anna Aizenberg este jurnalist din Kiev și a studiat Economie. În perioada războiului din Ucraina, jurnalista relatează pentru Investigatoria poveștile oamenilor care trec prin oroarea războiului care macină țara.
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare