Timpul mediocrilor

Spun unii că premierea excelenței poate cauza traume emoționale serioase în rândul celor care nu excelează. Că elevii care sunt prea ocupați să facă filmulețe pentru Tik-Tok ca să mai învețe gramatică ar trebui protejați de „trauma” de a nu fi fost premiați, ca alți colegi de-ai lor, care au pierdut zile și nopți cu ochii în manualele școlare, și așa gândite pentru alte timpuri.

Despre trauma elevilor care învață la lumina lumânării, printre pauzele de la muncile câmpului, nu mai vorbește nimeni. Deși unii dintre ei sunt premiați și asta e cam singura lor satisfacție reală în anii copilăriei. Cărțile și diplomele alea sunt motivul pentru care copiii cu adevărat traumatizați ai României luptă ca să crească mai bine decât au făcut-o părinții lor.

Dar să trecem peste asta! Să revenim la trauma celor care nu fac performanță în școală și nu suportă să-și vadă colegii premiați. Numai că, din păcate, nu e vorba doar despre asta. Ci despre societate și noile ei idealuri.

Vorbeam zilele trecute cu un expert în domeniul bancar despre leadership. Și, la un moment dat, am pus întrebarea care mă macină și pe mine de o vreme bună: „De ce a ajuns România în criza asta de lideri, de ce nu mai apar în peisajul public persoane cu atribute reale de lideri? ”
Înainte de a vă împărtăși răspunsul lui, fac mențiunea că liderul e acel individ care are capacitatea de a organiza alți indivizi și de a le da un scop pentru care aceștia ar vrea să facă eforturi. Mai mult, liderul e acel personaj care poate construi o strategie pentru mai mulți și încurajează performanța cât mai multora, astfel încât scopul tuturor (summum bonum) să fie atins.

La întrebarea mea, expertul în cauză a răspuns astfel: „Pentru că în anii de după comunism, accesul către partea superioară a organizării societății (accesul la funcții) era rezervat exclusiv celor care au fost primii din clasa lor. Ăia care învățau tot, care erau bureți pentru informație, care mergeau la olimpiade, care prindeau burse, care luau note maxime în competiții. Apoi, accesul către funcțiile publice a început să se deschidă și în fața celor care erau la mijlocul clasamentului. Ăia care nu învățau fizică, deși erau în stare să lucreze o teză de nota 5, însă erau foarte buni la alte materii. Erau pe zona medie, în general, dar erau de 10 pe anumite domenii. Ei, treaba a început să se agraveze, când în fruntea societății au început să aibă acces ultimii din clasă. Analfabeții, corigenții, repetenții… Iar ei au invadat totul, ca termitele. De unde vrei să mai existe leadership?”

Și iată că aceste aspecte pe care nu prea le discutăm serios, deși după Viorica Dăncilă premier ar fi trebuit s-o facem, ajung acum în spațiul public sub forma unei ideologii: să nu rănim orgoliul celor care nu ies din zona mediocrității! Să nu recompensăm excelența de teama reacției celor mediocri! Să ne comportăm delicat în raport cu lenea, confortul și prostia! Că ele sunt înscrustate în suflete sensibile, care nu trebuie atinse nici cu umbra unei critici! Și pentru că deja facem planuri de a nu mai hrăni performanța cu premii, de a o văduvi de stimulente, pentru că se supără mediocrii, ne putem aștepta la o evoluție firească: dispariția performanței.

Hai să ne punem în locul olimpicului național la filosofie! De ce ar mai învăța niște concepte dificile și uneori depășite, dacă la finalul procesului nu primește absolut nimic? Veți spune că poate exista învățarea de dragul învățării. Serios? Voi câte teorii ați citit numai pentru voi? Fără niciun obiectiv concret? Fără nicio perspectivă de recompensă la finalul procesului?

Iar competiția e un aspect natural al vieții. E un fel de motoraș care îl ajută pe om să funcționeze mai bine și să fie mai adaptat la realitate. O realitate care, de multe ori, te obligă să ieși din spațiul de confort și să te lupți pentru ce ți se cuvine, pentru cât crezi tu că valorezi.

Dar suntem deja de o bună bucată de vreme sub tirania mediocrilor, care au invadat ca termitele toate domeniile. De la presă la politică, de la administrație la medicină e plină România de oameni care habar nu au ce caută în meseria lor. Și nu le poți spune nici lor nimic, că le rănești orgoliile. Care, culmea, sunt întotdeauna uriașe, niciodată mediocre. Să consfințești într-o astfel de societate ideea că premiile școlare ar trebui eliminate de teama că mediocrii vor suferi e calea cea mai scurtă de a desăvârși o societate liniară, fără vârfuri și fără performanțe, în care totul merge și așa. Până la prima problemă cu adevărat gravă. Din fața căreia mediocrii vor fugi ca arși, pentru că, după cum știm deja, lor nu le plac situațiile traumatizante. Vorba aia, abia făceau față invidiei că aveau în școală colegi mai buni decât ei!