Țiganometrul. Scurt tratat de puritate la români…

Zilele astea vedem vechi forme de discriminare revenind în spațiul public. Oameni care par sau chiar sunt romi sunt opriți în a accesa un serviciu public. Cazurile prezentate de presă nu sunt singulare, prieteni şi colegi de-ai mei fiind şi în alte dăţi împiedicați în a intra într-un spațiu public, unele dintre ele construite (și) cu bani publici.

Ștrandul de la Sibiu a avut la bază o interdicție dată de conducerea unității de a „primi ţigani” precum şi un ţiganometru cu care a fost echipat fiecare bodyguard. Ţiganometrul aflat în dotarea lucrătorilor de la piscina în cauză depistează oamenii mai închiși la culoare şi care pot „avea apucături rele” şi trimit impulsuri electrice direct în bastonul paznicului. Așa că, acesta te invită (eventual și cu bastonul la vedere) să părăsești incinta pentru a nu spurca apele în care se scaldă românii puri. Bineînţeles că nu există un astfel de aparat, aşa că intri sau nu intri în bazin, în funcție de cum percepe paznicul culoarea sau starea materială pe care o ai.

Cât de rasistă e acțiunea asta nu voi comenta eu aici, fiind deja depuse o serii de plângeri către organele abilitate ale statului. Ce voi analiza însă este modul în care acțiunile realizate de statul român au răspuns provocărilor cu care romii s-au confruntat de-a lungul timpului, trecând în revistă cronologic principalele etape prin care aceștia au trecut (de la statutul de robi la cel de cetățean european aparținând minorității rome).

Putem începe prin a consulta documentele care ne arată cum trăiau şi erau tratați robii romi în actualul spațiu românesc! În discursul rostit la 1 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare, mare istoric roman Mihail Kogălniceanu spunea:

„Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României.  Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.”

Imediat după dezrobire cei care până ieri erau considerați „un bun aflat în proprietatea cuiva” au trebuie să-și ia soarta în propriile mâini. Despăgubiri financiare au primit tot cei care au deținut robii (principalul deținător de robi fiind Biserica Ortodoxă), victimele reale fiind lăsate în voia sorții.

Fără pământ într-o ţară profund agrară, fără şcoală (robii nu aveau dreptul de a învață carte) şi fără o meserie, mulți au ales să rămână în ceea ce s-a numit robie voluntară (au rămas în adăpostul oferit de fostul deținător) unde au muncit în schimbul unei bucăți de pâine. Scena din Aferim! în care o familie de robi liberi se vinde în târg nu este deloc rodul imaginației lui Radu Jude…

La scurtă vreme, România a fost inundată de teoriile celor care susțineau eugenismul. Mari oameni de știință şi de cultură ai perioadei interbelice (cei mai cunoscuți fiind, poate, Parhon si Paulescu),  au militat inclusiv pentru sterilizarea celor cu „gene inferioare”, romii fiind, alături de evrei, principala etnie vizată. În 1942, România pune în practică parte din ideile eugenistilor, şi anume îmbunătățirea societății prin deportarea romilor. 25000 de romi conform datelor oficiale (90.000 conform surselor neoficiale), cetățeni români a căror strămoși au trăit aici de sute de ani, au fost deportați în Transnistria, loc unde jumătate dintre ei, în special copii, şi-au găsit moartea în special din cauza foamei şi a frigului. O docudramă profundă care oferă informații despre acest subiect puteți viziona urmând acest link.

Anii comunismului timpuriu au adus cu sine o scurtă perioadă de dezvoltare a romilor. „Originile sănătoase” ale acestora (faptul că nu aveau pământ deci nu puteau fi considerați burghezi şi nu aveau nici şcoală, pe cale de consecință nu erau nici intelectuali) i-au adus în poziții de mici unelte ale regimului. Nu durează mult şi Partidul Comunist Român începe să vorbească de „problema ţigănească”, elaborând şi o așa numită „Strategie de  integrare forțată a țiganilor” (1977). Implementarea ei a dus, printre altele, la apariția ghetourilor şi adâncirea clivajelor pentru că, cu alte coordonate, s-a continuat politica de „deportare” interbelică, prin segregare rezidențială.

Anii de după mișcările sociale din 1989 nu au schimbat cu mult situația romilor. Conflictele interetnice din 1990-1992 au dus, nu de puține ori, la pierderi de vieți şi incendieri de case pentru care România plătește şi acum ca urmare a unor procese pierdute la CEDO. Clivajele extra şi intra comunitare s-au adâncit şi din ce în ce mai mulți romi şi-au negat apartenenţa la minoritate. Refuzul de a primi romi în spatiile publice şi/sau de a oferi locuri de muncă au devenit obișnuite, anunțuri de genul „angajăm…exclus romi” fiind oarecum obișnuite.

Anul 2000 aduce cu sine schimbări majore: România transpune în legislația națională o directivă europeană privind interzicerea discriminărilor pe criterii etnice/rasiale (Directiva 43) şi pentru prima dată în istoria se vine cu sancțiuni împotriva celor care comit astfel de fapte. Apar, fără mari sancțiuni, cazuri dure de segregare școlară, politicieni care sunt sancționați pentru declarații discriminatorii la adresa femeilor, persoanelor cu dizabilități, minorităților etnice, minorităților sexuale şi celor religioase.

Anul 2001 este anul în care prima Strategie de dezvoltare a minorității romilor este asumată de Guvernul României. Iată ce însemna pentru creatorii de astfel de politici publice să fii ţigan:

“Guvernul României, în dorinţa de a îmbunătăţi situaţia minorităţilor naţionale în conformitate cu prevederile Constituţiei României, demonstrată prin aderarea voluntară la instrumente internaționale ale Consiliului Europei, cum ar fi: Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Rezoluţia ECRI nr. 3, Recomandarea 1.203 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Convenţia O.N.U. privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, precum şi alte documente internaţionale, luând în considerare prevederile Programului de guvernare 2001 – 2004 cu privire la prevenirea discriminării şi la elaborarea unei strategii pentru îmbunătăţirea semnificativă a situaţiei romilor,reafirmând dreptul oricărei minorităţi, implicit al minorităţii romilor, de a participa activ la elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor publice referitoare la această minoritate, precum şi faptul că problematica minorităţilor trebuie considerată în ansamblul societăţii româneşti, ţinând seama de faptul că romii au constituit  de-a lungul istoriei obiectul robiei şi al discriminării, fenomene care au lăsat urme profunde în memoria colectivă peste tot în lume şi au condus la marginalizarea romilor în societate, luând în considerare dificultăţile cu care se confruntă cetăţenii români de etnie romă şi având în vedere dorinţa de a identifica soluţii optime pentru rezolvarea acestora, adoptă prezenta Strategie de îmbunătăţire a situaţiei romilor” (HG 430/2001 actualizată prin HG 522/2006 – Strategia Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor)

Aceasta este expunerea de motive pe care Guvernul României a oferit-o în 2001 (şi chiar a reluat-o în 2006, 2011 și 2022) atunci când a aprobat, în aplauzele înalţilor reprezentanţi ai Uniunii Europene şi ai ONG-urilor rome, cadrul strategic de dezvoltare a romilor. În acest fel, Guvernul României bifa unul dintre criteriile politice pe care UE le-a impus ţării noastre încă din 1998, atunci când forul european a trasat o serie de condiţionalităţi pentru a răspunde afirmativ dorinţei României de a fi parte a “familiei europene”.

Apar fonduri pentru dezvoltare, campanii de combatere a prejudecaților, programe de dezvoltare a resursei umane şi leadership-ului etc. Mai toate finanțate de către UE sau de către alți donori internaționali.[Intrarea in familia europeană din 2007 a consfințit decesul presiunii existente pentru „combaterea efectelor robiei”. Cazuri precum Mailat și a cerșetorilor de pe străzile capitatelor europene nu au făcut decât să ne arate că „romii nu sunt români” şi că ei nu fac parte din ceea ce generic se numește ”cetățean român”.

Nimic din specificitatea care a condus la situația romilor din România, explicitată succint mai sus, nu a fost, realmente atacat prin politici coerente. În realitate, au lipsit ingredientele necesare transformării unei hârtii într-o politică publică reală care provoacă dezvoltare: aplicarea nediscriminatorie a legii, resursele financiare alocate şi voința politică reală de schimbare, mai ales atunci când vorbim de discriminare! Antiţigănismul, ca forma supremă a urii, este încă prezent în România şi tare mi-e teama că în anii ce urmează Răul cel Mare poate reveni….

Lupta împotriva sărăciei şi promovarea incluziunii sociale se face cu aceleaşi instrumente indiferent de grupul vulnerabil căruia îi este adresat: dezvoltarea resursei umane din administraţie publică, centrală şi locală, astfel încât aceasta să fie înalt specializată şi dedicată muncii pe care o depune, colaborarea între instituţii pe orizontală şi pe verticală, finanţarea corectă a sistemelor de intervenţie, dezvoltarea mediului de afaceri, mediu  care creează locuri de muncă şi a celui educaţional care pregăteşte “muncitorii de mâine”, toleranţă zero faţă de orice formă de discriminare etc., sunt elemente pe care statul trebuie să le pună în practică pentru a promova dezvoltarea care vizează orice grup vulnerabil fie că acesta este unul eminamente social sau / şi etnic.

O strategie de incluziune socială dedicată unei minorități naționale (auto)marginalizate, trebuie să atace cauzele specifice care au condus la excluziunea acesteia iar în cazul romilor specific este faptul că aceștia au fost victimele robiei și a unei uri constante. Combaterea sărăciei fără combaterea discriminării a condus, și va conduce, către eșecul politicilor de incluziune/dezvoltare! Societatea românească a făcut prea puține, în cei peste 160 de la dezrobire, pentru a șterge din imaginea publică idea că „ţiganul nu e om nici în ziua de Paşte” sau că „dacă nu stai cuminte, vine ţiganul şi te fură”.

Rezultatul anilor de politici publice implementate pentru incluziunea/dezvoltarea romilor, îl avem în ceea ce ștrandul din Sibiu a pus în practică zilele trecute: nu primim ţigani la noi pentru că ei sunt inferiori, murdari, hoți si nespălați! Pentru că ei ne aduc aminte cât de rasiști suntem! Un alt fel de eugenism?! Poate. Însă unul (Pseudo)capitalist, ce-i drept!

Sunt două întrebări care, totuși, mă bântuiesc şi nu îmi dau pace: (1) oare rasismul şi superioritatea românului faţă de romi este atât de mare? (2) Cât timp va trebui să mai treacă ca eu (şi familia mea de romi care trăiește în România de generații întregi) să fiu considerat cetățean real al acestei ţări?

Nota autorului: ”Textul ăsta l-am scris acum vreo 6-7 ani. Atunci era vorba de o altă locație, de lângă București. După atâția ani, nu a trebuit să schimb decât numele bazinului. În rest, totul e atât de actual….”