Sunt cei care văd cel mai bine ce se întâmplă în jurul lor, care văd zbuciumul prin care trec cei din jurul lor și care dacă pot aduce măcar o rază de lumină în viața, mintea, rațiunea, conștiința sau faptele celor din jurul lor sunt mai împăcați. Pentru că ei știu zbuciumul. Și îl văd și în alții. Sau îl intuiesc și vor să facă ceva pentru că știu sentimentul. Și mai știu că sentimentul generat nimeni nu ar trebui să îl aibă. Pentru că dacă nu ai resursele necesare, te duce într-un loc din care greu ieși.
Și încearcă să ajute. De cele mai multe ori nu în mod direct („stai că te ajut eu”), ci printr-o vorbă cu tâlc, printr-o replică zisă într-un mod care să dea de gândit, care să iște în mintea interlocutorului un „ia stai așa”. Pentru că dacă filmul „Inception” a învățat publicul ceva, atunci ar trebui să fie ideea că dacă vrei ca cineva sa fie convins de un lucru, acel lucru trebuie să pară că vine din sine.
Însă, pe negândite și pe neașteptate, replica mai sus amintită stârnește un sec „Hai, nu mai vorbi din cărți”. De unde nu te gândești. Și de unde nu te aștepți. Da, repetiție, dar tocmai pentru a sublinia năuceala și dezarmarea produse.
Dacă toți am avea resursele să dăm sfaturi izvorâte din propria minte… poate am face-o. Să nu încerci să ajuți acolo unde poți este o decizie personală generată de motive pe care nu le analizăm acum. Dar să descurajezi pe cineva să o facă este egoism, este un pas refuzat pe scara evoluției relațiilor interpersonale și evoluției personale.
Pentru că suntem în era unde putem vorbi cu oricine pe glob, uneori o și facem, însă nu ne salutăm cu vecinii de bloc. Nu e ceva greșit aici?
Poate toată expunerea de față nu este neapărat aplicabilă sau corectă, nu o consider un adevăr general valabil și general aplicabil. Dar dacă există șansa ca în urma unei replici „din cărți” cineva să se ridice de la masă mai bine decât s-a așezat, hai să vorbim și „din cărți”.
