joi, martie 28, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

Nu e voie!

Există reguli pentru orice și pentru oricine. În general, regulile ne ajută să ne adaptăm mai ușor, să fim acceptați de grup sau să ne păstrăm integritatea fizică sau morală, în general, dar nu întotdeauna. Într-o lume în care binele propriu este mai important decât binele comun depinde doar de noi cât alegem să respectăm, ocolim sau încălcăm regulile în defavoarea celorlalți.

Nenumăratele reguli le stabilește majoritatea, comunul, obișnuitul, tradiționalul care e considerat “legea firii”,“bunul simț”, sau chiar “frica de Dumnezeu”. Astfel, ieșitul din normă este aspru pedepsit de societate chiar dacă în principiu, nu încalcă nicio regulă sau este chiar rezultatul naturii diverse (culoare, înălțime, capacități fizice, orientare sexuală, ș.a.). Tot majoritatea impune reguli pentru ce roluri au femeia și bărbatul, pentru când să ne căsătorim și când să facem copii… altfel, suntem văzuți drept neadaptați.

Învățăm să respectăm reguli încă de dinainte de a fi capabili să vorbim clar. Părinții se tem mai ales că ne vom pune în pericol fizic așa că ne învață să ne ferim de orice ne-ar putea răni “Nu e voie să pui mâna la foc!/Nu lovi alți copii/Nu alerga atât de repede!/Traversează doar pe la trecerea de pietoni!”.  Ne închipuim că dacă respectăm regulile nu vom fi răniți, cel puțin așa îmi închipuiam eu.

Școala generală am început-o acum mai bine de 20 de ani iar regulile, deși mai moi decât în perioada comunismului, erau mai dure decât sunt acum. În primii ani de școală era absolut necesar să nu întrec liniuțele trasate pe caietele tip atunci când învățam să scriu. Ori de câte ori făcând teme degetele mele neobișnuite să țină stiloul tremurau și întreceam liniuțele paginilor mama îmi rupea foile și trebuia să o iau de la capăt. Oftam și mă înfuriam de fiecare dată… dar mă înfuriam pe mine însămi. Nu mă înfuriam pe mama, credeam că mă ajută; ea respecta o regulă pe care o învățase în copilărie…”sluțești foia…rupem foia, că doar nu o să te duci cu tema urâta la doamna”.

Tot în primii ani de școală, insubordonarea (tradusă în șușotit cu colegul de bancă în timpul orei sau zgomot care continua după ce suna clopoțelul) se taxa și se taxa cu plesnitul palmei cu arătătorul care  reprezenta un material didactic la fel de important precum abecedarul, tabla sau creta. Nu am înțeles atunci de ce conform regulilor, toată clasa era pedepsită pentru gălăgia unuia singur sau de ce eu, copil cuminte, neobișnuit acasă cu un astfel de tratament trebuia să îmi alin palmele și degetele mici și roșii strângând bara rece ce susținea scaunul băncii (sunt sigură că vă mai amintiți acele bănci). Acum sunt convinsă că foarte mulți părinți ar apela la autorități dacă ai lor copii ar fi tratați astfel la școală; pe atunci însă, părinții nu doar că erau de acord cu un astfel de tratament, dar chiar îl încurajau “Dacă nu sunt cuminți, loviți-i, urecheați-i!”.

Normele din școala generală și mai apoi liceu au avut pentru mine un efect de plafonare și rigidizare creativă pentru a mă potrivi în cutiuțele alese pentru mine de oameni care decideau cum și ce e mai important să învăț. Eu îmi doream să învăț bine și să fac pe plac celor din jur, așa că de când mă știu am făcut tot posibilul să respect toate normele care îmi erau impuse.

Eram prin anul doi de facultate și una dintre doamnele seminariste ne-a întrebat dacă noi suntem mai degrabă conformiști sau mai degrabă non-conformiști. Nu știu de ce atunci m-am gândit că eu sunt diferită de cei care se conformează regulilor pur și simplu, așa că am răspuns că nu. Poate că nu am înțeles întrebarea, poate că am interpretat-o greșit.
Ulterior mi-am dat seama că îmi plac regulile! Mă fac să mă simt în control… chiar dacă au fost cazuri când, deși am respectat regulile, rezultatul nu a fost unul așteptat. Îmi este confortabil să știu mereu ce am de făcut și care este modalitatea “corectă” de a face lucrurile.

De mult prea multe ori ne auto-impunem norme din dorința de a duce o viață cât mai aproape de ideal, din teama de greșeală, din teama de imperfecțiune. Indiferent de câte reguli am respecta, nu putem mulțumi pe toată lumea pentru că fiecare are propriul set de “Nu e voie!”.

Există prea mulți oameni care încalcă reguli, de la cele mai mici la cele mai mari, fără a le păsa de binele sau confortul altora (oameni care fac vorbesc tare în sala de cinema, care lasă în urma lor mizeria cățeilor pe care îi plimbă, oameni care fumează în spații publice, oameni care se urcă la volan după ce au consumat alcool, oameni care nu se opresc la treceri de pietoni, oameni care taie copaci ilegal, care aruncă gunoi în locuri nepermise… și multe altele). Ce e cel mai trist este că de multe ori acești oameni scapă nepedepsiți pentru că faptele lor nu sunt condamnate de societate sau de lege și ei înșiși consideră că nu au făcut nimic greșit.

Poate că asta este ce avem în comun unii cu alții… faptul că buni și răi deopotrivă avem valori personale care cântăresc mai mult decât regulile “bătute în cuie”. Valorile transformate în reguli au și o parte subiectivă care nu poate fi comparată niciodată cu argumente obiective.

Mi-ar plăcea mult să trăiesc într-o lume în care regula și valoarea principală să fie “Fă tot posibilul să îți fie bine, dar nu face rău nimănui!”.


VIOLETA NEAGU
VIOLETA NEAGU
Absolventă și pasionată de psihologie, femeie de etnie romă, asistentă de proiect într-un ONG centrat pe comunitatea romă, îi place să caute răspunsuri profunde la întrebarea “Ce ne mână să fim cum suntem?”
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

2 COMENTARII

  1. – Am intrat in clasa I-a in 1960, in timpul „dictaturii proletariatului”. Nici eu si nici colegii mei, in toti anii de scoala, nu am fost pedepsiti vreodata fizic. Cred ca tinea de persoana invatatoarei sau a profesorilor, cu toate ca (teoretic) bataia era interzisa in scoala. Reguli trebuia sa respectam, dar ni s-au impus altfel. Imi aduc aminte ca in clasa intaia invatatoarea ne facea o intrecere „cine sta mai frumos cu mainile la spate in timpul orelor” intre banci, iar in una din zile am castigat, asa ca eu si colega mea de banca am primit premiul: am iesit primii din clasa la sfarsitul orelor. Cu copii de clasa intai cred ca ar functiona si azi.
    – Greseam si eu in caietele de scoala, dar mama nu mi-a rupt niciodata foile, in schimb m-a invatat sa rad greselile si petele de cerneala cu lama (cred ca mi-a folosit pentru manualitatea de mai tarziu). Cand pagina arata prea rau o rupeam, dar abordarea mamei era „Cred ca arata prea rau, ar fi mai bine sa rupem pagina si sa o scrii din nou, sa nu te faci de ras, ce zici?”. N-am avut niciodata sentimentul ca-s pedepsit…
    – Reguli trebuie sa existe in societate si sa fie respectate, pentru ca o societate functioneaza mai eficient daca este mai disciplinata (altfel, de exemplu, da prost in sondajele de tipul „numar de morti in accidente rutiere”). Cum impui / propagi disciplina in societate, este alta problema. Un proverb zice ca „pestele de la cap se impute”, dar ce stie poporul?…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare