Promovarea donării de sânge a fost și este una dintre mizele lui principale, dar și conștientizarea prevenției pentru toți cei care uită să-și asculte semnele propriului corp. Experiența personală cu sistemul medical din România l-a făcut să înțeleagă că supraviețuirea e strâns legată de felul în care oamenii încearcă să prevină sau să depisteze în timp util afecțiuni de sănătate grave.
Andi scrie despre asta pe blogul lui (andicarlan.ro), vorbește despre asta oricât de des are prilejul, pentru a-i ajuta pe alții să prevină boli pe care sistemul de sănătate românesc nu e pe deplin pregătit să le trateze coerent și nici să ofere pacienților vreun sentiment de siguranță că se vor salva.
INVESTIGATORIA a dezbătut acest subiect cu Andi Cârlan în cadrul unui interviu, sperând că povestea și sfaturile lui vor ajuta și pe alți oameni, măcar în a fi conștienți cât de important e să faci în România efortul de a preveni boala.
INVESTIGATORIA: E o loterie să fii bolnav în România? În sensul că supraviețuiești sistemului numai dacă ai și puțin noroc?
ANDI CÂRLAN: Da, bineînțeles. Deși la loterie mai câștigi. În România mi se pare că e un pic mai rău decât la loterie. Probabilitatea să mori dacă te îmbolnăvești e un pic mai mare. Pentru că vorbim despre lipsa prevenției, despre lipsa unei etici profesionale, despre lipsă de empatie și despre diagnostice puse greșit, despre operații făcute greșit, despre diluarea citostaticelor la pacienții oncologici. E greu să ai o șansă reală…
Investigatoria: Într-un sistem medical bântuit de tot felul de probleme, ce putem face noi ca să supraviețuim?
Andi Cârlan: Mi se pare important ca oamenii să știe că sunt lucruri pe care le pot face înainte de a fi prea târziu. Mie nu mi le-a spus nimeni, le-am aflat și, de când le-am aflat, le spun altora cât de mult pot și cât de des pot, din același motiv pentru care vorbesc des și mult și despre donarea de sânge. Pentru că asta, cred eu, îi va ajuta pe unii dintre ei să-și salveze viața. Cel mai important lucru este cel pe care cei mai mulți dintre noi îl facem cu brio: ignorăm semnele pe care corpul ni le dă. Pentru că noi suntem deștepți, frumoși, minunați și nemuritori, așa că noi știm mai bine. De asta ne auto-medicăm, avem acces la medicamente de tot felul, din păcate, de la analgezice la antibiotice. Și atunci ne este foarte ușor să ignorăm semnalele pe care corpul ni le dă. Și când se întâmplă asta, riscăm să omitem niște afecțiuni mai grave decât o simplă migrenă. Și recomandarea mea principală este să ne ascultăm corpul și să mergem la medic. Nu întotdeauna medicul ne va spune că suntem bolnavi. Dar, dacă ne facem un set de analize uzual o dată pe an, și mă refer aici la tinerii sănătoși, măcar avem o confirmare că suntem bine în continuare. Acum un an și ceva, un medic extraordinar pe care îmi place foarte mult, doctorul Octav Ginghină, mi-a spus că boala asta – cancerul – este boala celulelor care se revoltă. Și într-o manieră foarte poetică mi-a spus exact ce ți-am spus eu mai devreme: corpul începe să dea semne, sunt niște celule pe acolo care își schimbă dinamica, sistemul imunitar se luptă cu ele, tot apar simptome, tot apar semne pe care noi le ignorăm și, la un moment dat, una dintre celulele astea se revoltă. Și de acolo ajungi în punctul în care am ajuns eu. Și e mult mai bine să reacționăm mai devreme. Nu înseamnă că dacă ne ducem la doctor vom afla ceva ce nu vrem să auzim, dar e mai bine să mergem și să aflăm că suntem sănătoși.
Investigatoria: Din păcate, în România, importanța prevenției este destul de mică, iar mulți oameni nu merg la medic nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că orice vizită la medic presupune costuri.
Andi Cârlan: Da, sistemul medical din România nu încurajează prevenția. Ba dimpotrivă, o descurajează. Pentru că sistemul este făcut în așa fel încât fonduri pentru analize și investigații decontate de CAS sunt disponibile doar în primele zile ale lunii sau chiar numai în prima zi din lună, motiv pentru care pe data de 1 sau 2 a fiecărei luni se formează niște cozi kilometrice, atât la clinicile și policlinicile de stat, cât și la cele private, care au contract cu CAS. Unii dintre oamenii care se încolonează ca pe vremea comuniștilor nu mai ajung, pentru că fondurile se termină până se ajunge la ei. Și atunci, după ce îți iei o zi liberă de la serviciu și stai în ploaie și frig sau la 40 de grade, cum am văzut astă vară, și nu poți să îți faci nici măcar un set de analize, ți se cam ia. Citeam pe Facebook acum două zile că o doamnă și-a făcut o analiză de sânge la un laborator privat, care acum o lună costa vreo 200 de lei și acum costa 600 de lei. Sistemul privat este din ce în ce mai prohibitiv, din punct de vedere al costului, și foarte puțini români își permit să meargă să-și facă analizele la privat. Și atunci dacă nu-ți permiți să mergi la privat sau nu ai timp sau nu mai suporți umilințele de la coadă de la stat, cam rămâi fără opțiuni în ceea ce privește prevenția. Și aici apare încăpățânarea. Pentru că e viața noastră, pentru că e nevoia și dorința noastră de a trăi și de a fi bine și atunci trebuie să ne luăm la trântă cu sistemul. Și, dacă ne nevoie, să mergem de pe 31 noaptea și să stăm la coadă sau să strângem bani câteva luni ca să mergem o dată la privat. Dar soluția nu e să ne resemnăm și să lăsăm anii să treacă. Plus că în România încă aud oameni care se laudă, se mândresc că nu au fost în viața lor la medic.
Investigatoria: În România sunt oameni care se laudă că au supraviețuit necitind în viața lor o carte…
Andi Cârlan: Pe asta n-am auzit-o. (râde) Cam aici suntem… Și pe partea cu cancerul, situația e cruntă în România. Eu, la momentul la care am fost diagnosticat, aveam abonament medical la o clinică privată din București, ca beneficiu de la firma la care lucrez, și am mers la privat și mi-am făcut colonoscopia, iar după colonoscopie, doctorul m-a chemat, eram încă sub influența sedativului, și mi-a spus că a găsit niște polipi în colon și că unul pare a fi malign și că o să îl trimită la analize. Și l-am întrebat pe doctor ce fac, dacă e cancer și mi-a zis: “Vă duceți la un oncolog”. “La care?”, am întrebat eu. “Păi nu știu, dumneavoastră știți.” Deci eu, un cetățean de 36 de ani, ar trebui să știu un oncolog la care să mă duc. Și am întrebat ce fac mai departe, la ce chirurg mă duc, în caz că trebuie operat. Și răspunsul a rămas invariabil: “Nu știu.” Îmi amintesc că am plecat cu suspiciunea de cancer, cu dosarul medical și cu sentimentul că trebuie să mă descurc singur. Să caut un loc, un doctor care să pună totul cap la cap și să-mi spună și mie ce să fac. Câteva zile mai târziu am primit diagnosticul de cancer pe mail. Era vineri după-amiaza, eram singur la birou și am primit un mail că rezultatele analizelor mele sunt gata. Nu mai știam despre ce analize e vorba, l-am deschis și acolo era buletinul histopatologic, pe care scria că este tumoră malignă. Am căutat pe Google, că nu mai știam care e tumora malignă și care benignă. Și așa am aflat eu că am cancer. Nu cu o explicație, nu cu consiliere, cu nimic. Și asta se întâmpla în 2019, în București, unui om de treizeci și ceva de ani care lucra într-o multinațională.
Investigatoria: E lesne de imaginat ce se întâmplă în orașele și județele mici… Nu te ajută nimeni, practic…
Andi Cârlan: Nu te îndrumă nimeni, exact! Nici pe mine nu m-a îndrumat nimeni. Eu asta am făcut, m-am gândit la care dintre prietenii mei ar putea să cunoască un doctor și am sunat o prietenă, care mi-a recomandat un doctor, la care am ajuns și acela a fost norocul meu. Și medicul ăsta și-a luat meseria foarte în serios, pentru că, deși este chirurg, el s-a comportat ca un medic care a integrat toate procesele prin care eu trebuia să trec. Pentru că un pacient oncologic are nevoie de un număr mare de medici. Pentru că un pacient oncologic trebuie să lucreze împreună un chirurg, un oncolog, un nutritionist, un kinetoterapeut, un psiholog, un radiolog și ei toți trebuie să lucreze pentru același pacient, să-și pună competențele la bătaie, pentru a pune un diagnostic corect și pentru a face un plan de tratament, care să-i dea o șansă la viață pacientului respectiv.
Investigatoria: E o loterie să fii bolnav în România? În sensul că supraviețuiești sistemului numai dacă ai și puțin noroc?
Andi Cârlan: Da, bineînțeles. Deși la loterie mai câștigi. În România mi se pare că e un pic mai rău decât la loterie. Probabilitatea să mori dacă te îmbolnăvești e un pic mai mare. Pentru că vorbim despre lipsa prevenției, despre lipsa unei etici profesionale, despre lipsă de empatie și despre diagnostic puse greșit, despre operații făcute greșit, despre diluarea citostaticelor la pacienții oncologici. E greu să ai o șansă reală…