Evreii nu sunt o conspirație. Nu sunt un simbol convenabil pentru frustrările altora. Sunt oameni. Cu nume. Cu istorii. Cu dureri transmise din generație în generație. Un popor care a fost alungat, ars, închis, exterminat, și care, în ciuda tuturor încercărilor de a fi șters de pe fața pământului, încă există. Asta nu e un motiv de ură. Este o dovadă de rezistență. De putere.
Ura împotriva lor nu începe cu violență. Începe cu cuvinte. Cu dezinformare. Cu „ei sunt de vină”. Așa a început mereu. Și mereu s-a sfârșit la fel: cu sânge, cu rușine, cu o umanitate care și-a cerut scuze prea târziu. Istoria nu e ambiguă aici. Antisemitismul a fost testul pe care omenirea l-a picat de prea multe ori.
Mă revoltă ușurința cu care unii neagă suferința lor sau o relativizează. Ca și cum Holocaustul ar fi o părere. Ca și cum frica de a fi urât pentru ceea ce ești ar fi exagerată. Nu este. Este reală. Este prezentă. Și este alimentată zilnic de tăcerea celor care aleg să nu spună nimic.
Îi apăr pentru că nimeni nu ar trebui să trăiască sub amenințarea urii doar pentru identitatea sa. Îi apăr pentru că ura împotriva lor nu se oprește niciodată la ei. Este mereu un precedent. Astăzi sunt ei. Mâine, alții. Ura nu are principii. Are doar ținte.
A-i apăra înseamnă a apăra adevărul, memoria și demnitatea umană. Înseamnă a spune clar: nu accept minciuna, nu accept demonizarea, nu accept indiferența. Înseamnă a refuza să fii complice prin tăcere.
Furia mea nu este oarbă. Este lucidă. Este furia celui care vede cum istoria este batjocorită și repetată. Este furia care spune „ajunge”. Ajunge cu ura, ajunge cu dezinformarea, ajunge cu frica transmisă ca o moștenire nedreaptă.
Evreii nu au nevoie de milă. Au nevoie de dreptate. De adevăr. De oameni care să stea drepți și să spună: ura ta nu trece de mine.
Mă doare ce s-a întâmplat la Bondi Beach, în Australia. Urăsc că iar se ajunge aici. Urăsc.
