Făcând o paranteză, nu știu cum au fost alții educați, dar ai mei m-au învățat mereu, cu seriozitate și implicare, cum să mă comport în societate. Am înțeles de la ei că un bun comun trebuie protejat. Că o plantă sădită lângă trotuar e importantă, la fel ca banca de lemn pe care mă așez când aștept autobuzul. Că ceea ce nu este „al meu” nu înseamnă că este „al nimănui”, ci, dimpotrivă, al tuturor — și tocmai de aceea responsabilitatea e mai mare.
Dar văd cum mulți părinți de acum consideră asta prea puțin important. Sau, poate, prea complicat de explicat.
Revenind la parc, am reușit să mă relaxez maxim cinci minute, la umbra unui cireș japonez proaspăt înflorit. Cinci minute. Atât a durat până când liniștea a fost înlocuită de un gând apăsător: cât de departe suntem, ca societate, de lucrurile simple care țin de respect și bun-simț.
Am putut să număr, în timpul în care am stat așezat, cel puțin șase copii care rupeau florile, chiar în prezența părinților lor.
Reacția adulților? Indiferență. Uneori chiar încurajare — surprinzând momentul într-un selfie cu un mic buchet de petale roz, deja condamnat să se ofilească. Un gest aparent banal, dar care spune, de fapt, o poveste mai mare despre nepăsare și lipsa de educație civică.
