Trebuie să spun, încă de la bun început, că reacțiile lui Ștefan Mindea la investigațiile noastre au fost un studiu de caz în sine. Nu despre asumare, în niciun caz despre transparență, ci despre evitarea răspunsurilor și, mai ales, despre o siguranță de sine care sfidează orice urmă de îndoială. Deși demersul nostru a fost unul cât se poate de corect – l-am căutat, i-am solicitat punctul de vedere, am încercat să vorbim cu oameni din echipa lui – realitatea a fost simplă și frustrantă: am dat greu de el. Numere invalide, contacte care nu răspundeau, uși închise.
Când, într-un final, răspunsul a venit, n-a fost unul care să lămurească ceva. Din contră. A fost încărcat de ironie, de superioritate, de acel tip de aroganță care nu simte nevoia să explice nimic, pentru că pleacă de la premisa că nu datorează nimic nimănui.
Detaliile se pot regăsi în această primă anchetă scrisă de mine în anul 2024.
Apoi au început „propunerile”. O companie de mediere, un mesaj aparent deschis, dar cu o sugestie transparentă: ștergeți articolele și putem discuta. Tradus, cât se poate de simplu: adevărul are un preț. Am refuzat. Nu pentru că ar fi fost vreo alegere eroică, ci pentru că e singura alegere posibilă atunci când îți faci meseria cu bună-credință. Mai mult decât atât, am republicat articolele.
A urmat invitația la un avocat din București, într-un context care nici măcar nu ne privea direct. Am refuzat și atunci. Nu din orgoliu, ci dintr-un motiv simplu: subiectul pe marginea căruia ar fi trebuit să discutăm era despre un caz pe care nu-l prezentasem noi public, ci un ziar ieșean.
Și, inevitabil, a venit și pasul următor: instanța.
Recunosc, chiar și pentru cineva obișnuit cu presiunea acestui tip de muncă, suma cerută e șocantă. 400.000 de euro de la mine, personal. Încă 400.000 de la publicația INVESTIGATORIA. Și încă 400.000 de la publicația noastră parteneră, Media Quality. În total, 1,2 milioane de euro cerute unor redacții independente. Nu unor trusturi uriașe. Nu unor corporații. Ci unor oameni care își fac meseria. De multe ori, doar din pasiune.
Și poate că nici asta n-ar fi, în sine, problema. Fiecare are dreptul să se considere nedreptățit și să ceară despăgubiri. Problema reală apare atunci când pui în balanță această „suferință” cu suferințele reale ale oamenilor despre care am scris. Oameni care nu au avut parte nici de explicații, nici de empatie, nici de asumare.
Pentru că, dincolo de toate strategiile juridice și de toate încercările de intimidare, rămâne o întrebare simplă: unde a fost această preocupare pentru adevăr și dreptate atunci când pacienții reclamau probleme? Unde a fost disponibilitatea de a asculta, de a repara, de a înțelege?
În schimb, ni se reproșează că nu am vorbit cu pacienții mulțumiți. Păi rolul nostru nu este să echilibrăm suferința cu laude, ca într-un exercițiu de PR. Rolul nostru este să scoatem la lumină problemele. Pentru laude există bugete de publicitate, advertoriale, apariții atent regizate. Și, din câte știm, acestea au existat din plin. Le-am găsit pe site-ul de prezentare al clinicii lui Ștefan Mindea.
Însă rolul presei e acela de a spune adevărul, mai ales când adevărul e neplăcut și ar putea deranja. Adevărul nu se negociază, nu se șterge și nu se echilibrează cu testimoniale plătite. Adevărul, uneori, ajunge în instanță. Și i se pune un preț.
Doar că, dincolo de orice sumă ar fi vehiculată în discuția asta, care pare, de departe și de aproape un pic ciudată, rămâne un lucru pe care nimeni și nimic nu-l poate cumpăra: liniștea celor care știu că nu au tăcut atunci când ar fi fost mult mai comod și mai eficient financiar să o facă. Și știu, chiar știu, că Ștefan Mindea nu înțelege deloc procesul cognitiv care s-a derulat în fundalul acestei povești. Procesul moral nici atât…




