Am omis multe în paragraful anterior. De ce nu merge lumea la vot s-a aflat pe agenda multor cercetători de-a lungul timpului, alături de întrebarea „de ce oamenii votează?”. Există numeroase studii care explorează motivele prezenței sau ale absenteismului în diferite țări sau state (mă refer aici la SUA) și sunt convinsă că există și în România.
Am avut o prezență redusă la alegerile pentru Primăria Capitalei. Până la finalul zilei de vot, 32,70% dintre bucureștenii cu drept de vot au votat, față de 36,93% la scrutinul precedent. Nu analizez aici de ce lumea a votat. Dimpotrivă.
În esență, și în pofida teoriei politice, nu cred că absenteismul este o lipsă de interes față de societate, ci, mai degrabă, un simptom al unei relații deteriorate între stat (unde includ conducerea, administrația etc.) și cetățeni.
Desigur, nimic nu este alb și negru, iar absenteismul poate fi rezultatul unui cumul de motive. Recunosc și că poate fi vorba despre mai multe explicații suprapuse pentru care bucureștenii nu s-au mobilizat nici măcar, din revoltă, să își anuleze votul.
Există o percepție larg răspândită că rezultatul este deja decis, fie de „sistem”, fie de aranjamente politice din culise. Tabăra suveranistă s-a mobilizat cât de cât pentru candidatul ei, ca formă de revoltă împotriva celorlalți și împotriva „sistemului”. Restul alegătorilor prezenți s-au distribuit între diferiți candidați. Bucureștenii cu drept de vot care nu au participat cred, în esență, că votul lor nu contează. Iar când oamenii cred că nu contează, renunță să participe.
Sunt convinsă că există mulți studenți sau persoane care nu și-au făcut mutație sau viză de flotant și care și-ar fi dorit să voteze, dar aceasta este o categorie separată.
Am spus și în introducere: mulți alegători nu se regăsesc în oferta politică. Partidele tradiționale i-au dezamăgit, indiferent de candidați; cele relativ noi par să urmeze aceleași tipare, iar în cele mai noi nu există încă suficientă încredere, pentru că nu au demonstrat nimic. Nu au avut timp, dar aceasta este o altă discuție.
Apoi, consider că participarea democratică nu este explicată și exersată suficient. Ne lipsește educația civică. Votul este adesea prezentat ca o obligație formală, nu ca un instrument real de influență și responsabilitate civică.
Cred că există și o barieră emoțională. După ani de crize, instabilitate și discurs conflictual, o parte a societății este pur și simplu epuizată. Neparticiparea devine o formă de retragere, nu de indiferență pură.
Am remarcat câteva bariere emoționale: rușine („Nu știu suficientă politică”), frică („Nu sunt destul de capabil să decid cine să fie la conducere”), izolare („Nu am pe cine să întreb”), sentimentul de a te simți invizibil („Părerea mea nu merită exprimată”) și neputință („Oricum nu contez”).
Sunt trăiri valide și apar adesea ca forme de autoprotecție. Dar, atunci când acest mecanism rămâne neadresat prea mult timp, se cristalizează sentimentul de neapartenență, iar rezultatul nu este doar retragerea de la vot, ci retragerea din viața civică și politică în ansamblu. Acesta este adevăratul pericol.
În plus, în prezent, oamenii nu mai caută doar informația, ci sunt asaltați direct de mesaje, prin prioritizarea conținutului de pe rețelele sociale, bazate pe algoritmi și pe lipsa unor standarde editoriale clar, influenceri etc. Toți acești factori pot descuraja participarea civică și politică.
Care este concluzia? Putem înțelege oamenii care nu au mers la vot, căci absenteismul este rezultatul multor ani de dezamăgiri, dar nici nu e un fenomen de ignorat. Responsabilitatea civică funcționează în ambele sensuri. Dacă nu te prezinți și nu participi, atunci altcineva va vorbi în locul tău.
