Să nu ne amăgim. Căderea lui Ceaușescu nu a însemnat dispariția sistemului. Ion Iliescu și „emanații” săi au preluat frâiele, dar nu pentru a construi o democrație, ci pentru a securiza privilegiile fostei nomenclaturi. Când Piața Universității a strigat „Fără comuniști!”, Iliescu a răspuns prin violență. A transformat o mișcare civică într-un scenariu de război civil, chemând minerii să apere o „democrație” originală, care semăna izbitor de mult cu dictatura tocmai „apusă”.

Ceea ce s-a întâmplat în acele zile de iunie nu a fost o restabilire a ordinii, ci o lovitură organizată de stat. Imaginile de arhivă ilustrează și astăzi nedreptatea. Sediile partidelor istorice (PNȚCD, PNL) devastate, Facultatea de Arhitectură și Universitatea transformate în locuri de tortură. Studenți bătuți cu sălbăticie, profesori umiliți, femei agresate doar pentru că purtau ochelari sau fuste „decadente”. „Moarte intelectualilor!” 

Bilanțul oficial este o glumă proastă: 4 morți. Realitatea, documentată de asociațiile victimelor și de procurorii care au încercat să facă lumină, vorbește despre mult mai mulți oameni uciși, peste 1.300 de răniți și peste 1.000 de persoane arestate abuziv și reținute în unități militare, ca într-un regim „democratic”. „Noi muncim, nu gândim!”

Și peste toate acestea, răsună vocea lui Ion Iliescu, adresându-se minerilor la Romexpo, un moment care va rămâne pata de rușine pe obrazul României moderne: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică.”

Conștiință civică? Miron Cozma, „Luceafărul huilei”, declara ani mai târziu, că „nu are remușcări”. Aceasta este „conștiința” pe care statul a premiat-o.

De 36 de ani, Dosarul Mineriadei este departe de a fi un act de justiție, mai degrabă o șosetă în mașina de spălat dosare. Un ciclu etern între parchete și instanțe. A fost deschis, închis, redeschis, trimis la Parchetul Militar, apoi la cel Civil, apoi returnat pentru „refacerea urmăririi penale”.

Este o tactică deliberată de epuizare. În 2017, dosarul a fost trimis în judecată. Părea că, în sfârșit, se mișcă ceva. Ce a urmat? Înalta Curte de Casație și Justiție a decis restituirea dosarului la parchet în 2019, invocând nulitatea rechizitoriului. Mai grav, judecătorii au anulat probe esențiale. Cum poți să faci justiție când arzi dovezile crimei chiar în sala de judecată? 

Motivul pentru care procesul s-a întors la zero după 30 de ani este strict procedural și reprezintă o decizie tehnică cu efecte devastatoare. Argumentul instanței a fost că, în timpul anchetei inițiale, inculpaților nu li s-a adus la cunoștință calitatea de suspect în conformitate cu noile coduri penale, încălcându-se dreptul la apărare.

Astfel, declarații ale martorilor, jurnale de luptă ale unităților militare, rapoarte operative și expertize medico-legale au fost eliminate din dosar. Procurorii militari au fost obligați să reia ancheta de la zero, să reaudieze martori (mulți dintre ei decedați între timp sau imposibil de găsit) și să refacă întregul probatoriu. Această decizie a șters practic munca de decenii a anchetatorilor, oferind timp suplimentar inculpaților.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (cazul Mocanu și alții împotriva României), constatând încălcarea articolului procedural din Convenție care obligă statele să desfășoare o anchetă eficientă în cazul pierderilor de vieți omenești. Cu toate acestea, România plătește, ignoră și își continuă ciclul.

Statul român a plătit despăgubiri materiale victimelor care au câștigat la CEDO, dar nu a rezolvat cauza penală internă. Plata despăgubirilor a devenit o modalitate de a „cumpăra” tăcerea și de a evita o sentință penală care ar implica responsabilitatea directă a foștilor șefi de stat și de guvern.

Astăzi, 28 ianuarie, am asistat la o nouă „amânare” în Camera Preliminară. Este un termen tehnic care traduce o realitate deja penibilă: justiția așteaptă ca toți inculpații să moară.

Strategia a funcționat. Ion Iliescu, personajul central al acestui dosar, acuzat de infracțiuni contra umanității, a beneficiat de cea mai perfidă formă de clemență: timpul. La fel și alți generali sau decidenți din acea perioadă. Unii au murit, alții sunt prea bătrâni pentru a mai răspunde penal.

Avocatul lui Iliescu declara că fostul președinte era „revoltat” de neputința statului. O ironie supremă! Omul care a chemat minerii era revoltat că justiția nu funcționează? Nu, era teatrul final al unui sistem care știe că nu va păți nimic, iar amnisitia biologică a ținut loc de sentință. Moartea lui Ion Iliescu, dar și a altor inculpați duce la încetarea procesului penal, iar victimele rămân cu ochii în soare, fără vinovați, fără despăgubiri și fără adevăr.

De ce acest ciclu durează de mai bine de trei decenii? Răspunsul nu e incompetența, ci complicitatea. Să condamni Mineriada înseamnă să condamni actul de naștere al actualului sistem de putere din România. Structurile de forță care au orchestrat iunie ’90, fosta Securitate transformată în noile servicii, vechii activiști PCR deveniți capitaliști de carton, sunt încă aici. Ei direct, copiii lor, protejații lor, rețelele lor de influență.

Dacă s-ar da o sentință clară, s-ar recunoaște oficial că statul român a acționat ca o organizație teroristă împotriva propriilor cetățeni. Acest lucru ar zgudui din temelii legitimitatea multor averi și cariere politice clădite pe ruinele murdare de sânge din Piața Universității.

Dosarul Mineriadei se plimbă pentru a nu „deranja”. Se așteaptă curățarea naturală a scenei. Justiția din România nu este oarbă, este doar foarte atentă să nu supere pe cine nu trebuie.

După 36 de ani, singura certitudine rămâne amintirea victimelor din Piața Universității și acel „Mulțumesc” parșiv, care a condamnat România la decenii de minciună. Marile dosare istorice nu se prescriu, spune legea, dar în România, ele se îngroapă.