Ăsta este adevărul pe care îl văd eu. Bun, prost, plăcut, neplăcut. Așa stau lucrurile, pur și simplu. Și mai există ceva ce ar trebui să înțelegem, poate fără patimă și fără reflexul de a ne minți singuri: sunt locuri esențiale din structura statului român în care Georgescu este perceput ca un președinte ales. Nu în glumă, nu ca personaj de internet, nu ca o curiozitate electorală care a trecut prin fața noastră și apoi a dispărut. Ci ca un om care, pentru o parte importantă a societății, are legitimitatea unei alegeri reale, dar nerecunoscute oficial. Și poate că e timpul să conștientizăm asta.
Dar ceea ce ar trebui să ne pună cu adevărat pe gânduri nu este doar ce face statul în raport cu Georgescu. Ci ceea ce fac oamenii în raport cu Georgescu.
Priviți imaginile. Oameni care se închină în public. Oameni care aruncă blesteme în public. Femei care plâng. Bărbați care trăiesc cu intensitate aproape religioasă solidaritatea cu omul lor.
Au făcut icoane cu chipul lui. Pe Iliescu îl puneau lângă icoană, în colțul de răsărit al casei. Pe Georgescu îl pun în icoană, în locul lui Iisus Hristos. E foarte multă intensitate aici, una care seamănă foarte mult cu aceea a creierului îndrăgostit, care nu mai vede defectele obiectului pasiunii, ci vede numai părțile bune ale lui. Care nu știe să mai facă distincția între fapte și sentimente, așa că le amestecă în feluri care pun într-o lumină favorabilă pe cel iubit, indiferent dacă el e, uneori, un loverboy care te pregătește să te vândă în străinătate pe bani puțini.
Este aici o isterie colectivă care, pe alocuri, îți amintește de imaginile de la concertul lui Michael Jackson din 1992. Lumea leșină după el. Uneori, la propriu. Treaba asta înseamnă ceva.
Și nu, nu cred că toți oamenii aceia sunt analfabeți, needucați și fără dinți. Ar fi, de fapt, mult prea comod să credem asta. Ar însemna să ne așezăm confortabil de partea cealaltă a gardului și să ne spunem că problema este la ei, nu la noi.
Chiar mai devreme urmăream o fată care, până acum, nu-și exprimase opiniile politice în social media. O fată chiar frumoasă și îngrijită, cu toți dinții în gură și, din câte îți poți da seama din ceea ce spune, destul de smart. Mărturisea că ea l-a susținut mereu, frenetic, pe Georgescu. Doar că nu a spus-o până acum. Nu voia să piardă urmăritori. M-am întrebat atunci câte cazuri de felul ăsta există.
Câți oameni tac nu pentru că nu au o opinie, ci pentru că le este teamă să și-o exprime? Câți oameni pe care îi vedem în fiecare zi, în bula noastră virtuală, gândesc de fapt complet diferit? Și, mai ales, cât de mult s-au schimbat valorile noastre în ultimii ani și cât din această schimbare este autentică și cât este produsul unei propagande care ne-a făcut tuturor mințile praf?
Pentru că aici este problema pe care tindem să o ignorăm.
Lumea virtuală în care trăim nu este construită pentru dialog. Este construită pentru conflict. Te obligă să iei loc într-o tabără și apoi îți arată, în fiecare zi, cât de ticăloși, proști sau periculoși sunt ceilalți. Cu cât ura dintre tabere este mai mare, cu atât mai mult timp petrecem acolo. Cu cât petrecem mai mult timp acolo, cu atât mai mulți bani se fac. Algoritmul nu are nevoie să fii fericit. Are nevoie să fii furios.
Și, în felul acesta, diviziunea socială devine aproape inevitabilă. Nu pentru că oamenii s-ar fi trezit într-o dimineață și ar fi decis, cu toții, că nu se mai suportă. Ci pentru că există un sistem care monetizează exact această incapacitate de a ne mai suporta.
Iar Georgescu nu este neapărat vinovat pentru existența acestui mecanism. Rețelele sociale fac asta de ani de zile. El este, poate, primul om din România care a înțeles cu adevărat cum poate fi capitalizat mecanismul. A înțeles că, într-o lume în care oamenii nu mai caută doar informație, ci apartenență, nu trebuie neapărat să construiești un program politic. Uneori este suficient să construiești o comunitate care să creadă că ceilalți sunt dușmanul. Și de aici vine și tot ceea ce vedem în jur. Inclusiv adorarea.
Deși nu există, în fond, o prostie politică mai mare decât să te îndrăgostești de politicieni. Politicianul se urmărește, se întreabă, se verifică, se contrazice. Politicianul se critică. Nu se iubește. Pentru că omul politic nu vine în viața publică pentru că este bun. Vine pentru putere. Iar puterea, indiferent cât de frumos este împachetată, trebuie privită întotdeauna cu suspiciune.
Este destul de clar că lucrurile stau rău. Și poate că ceea ce este cel mai neliniștitor nu este faptul că urmează o perioadă complicată, ci sentimentul că ne apropiem de un punct în care lucrurile vor trebui să se așeze într-un fel sau altul. Și probabil că va exista un moment al deciziei. Nu al deciziei colective, nu al deciziei luate în haită, nu al deciziei dictate de influencerul preferat, de vecin, de partid sau de algoritm. Ci al deciziei personale.
Acum, știți cum e: cui îi e frică, poate pleca. Cui nu-i e frică, poate încerca să lupte. Cui îi convine, felicitări. Dar poate că, înainte de toate, ar trebui să facem ceva mult mai simplu: să redevenim puțin lucizi. Să ieșim, măcar pentru o clipă, din corul în care fiecare urlă mai tare decât celălalt. Să ne uităm în jur și să încercăm să înțelegem în ce lume am ajuns și ce fel de lume vrem să lăsăm în urmă. Pentru că, până la urmă, momentul decisiv nu va fi despre „noi” și „ei”. Va fi despre fiecare dintre noi. Individual, nu în grup, vorba lui Simion.
