Mirările statului slab în fața autocratului cu tupeu: Viktor Orban față cu (ne)reacțiunea

Nu e ca și cum ar fi prima dată când statul român se simte copleșit de tupeul autocratului maghiar Viktor Orban. Scandalul pe care îl trăim și îl invocăm acum nu a început la Băile Tușnad! El durează de ani mulți, ani în care statul român n-a reacționat absolut deloc în fața unor încălcări ale limitelor de către oameni legați, într-un fel sau altul, de premierul Ungariei. Am zice că e destul să ne uităm la istoria recentă: la vizita ciudată a lui Katalin Novak în România, în timpul căreia extremiștii maghiari condamnați pentru terorism au fost premiați de un ONG, la preferința lui Tanczos Barna, ministrul român al Mediului, de a sta în tribuna maghiară în timpul unui meci de hochei și să intoneze imnul Ținutului Secuiesc, la postările în limba maghiară cam ale tuturor miniștrilor UDMR din Guvernul României și lista limitelor încălcate poate continua. Dar povestea e mai veche de atât, iar drumul parcurs până la declarațiile anti-europene ale lui Orban pe teritoriul României e unul un pic mai lung decât apreciază analiștii momentului.

Pentru a înțelege ce se întâmplă într-o anumită parte a Ardealului din punctul de vedere al oamenilor care locuiesc și se educă acolo nu e suficient să citești postări pe rețelele de socializare, ci trebuie să mergi acolo. De ce? Pentru că, luând contact cu oamenii din zonele locuite preponderent de etnici maghiari, înțelegi și logica din spatele tendinței lor către separatism. INVESTIGATORIA a scris despre „orfanii din inima României”, așa cum ei înșiși își spun, care s-au simțit, la un moment dat, complet abandonați de statul român.

Și amintim din acel material cuvintele unui bărbat din Miercurea Ciuc, trecut prin viață și prin experiența relației cu statul român și cu statul maghiar, așa că, într-un fel sau altul, declarația aceasta a lui a pus punctul acolo unde era nevoie de el, ca să înțelegem propoziția mai repede:  “Am simțit că statul român este un părinte bun, mă ajută să mă descurc. Dar în  ultimii 30 de ani nu prea s-a mai comportat astfel… Atunci s-a gândit statul maghiar că are niște orfani, pe care nu-i poate lăsa să se ofilească precum urzicile și a intervenit…”

Tinerii din județele cu populație preponderent maghiară, de exemplu, învață exclusiv în limba maghiară. Cu unele excepții, desigur. Dar, în general, cam acesta e tiparul. Vă veți întreba, așa cum am făcut-o și noi, ce se întâmplă cu acei tineri care nu vorbesc limba română, pentru că n-au avut de la cine s-o învețe, după ce termină școala. Ei nu vor putea pleca la București sau la Iași și nici chiar la Cluj pentru a munci, pentru că în aceste orașe mari ale țării e, totuși, necesar să știi limba oficială a statului român.

Ei bine, ei vor pleca să muncească la Budapesta, pentru că, la urma urmei, Budapesta a investit în școlile lor, în universitățile lor și atunci altfel vezi situația. Întrebarea care ar trebui să fie pusă acum, în ceasul acesta târziu, e de ce n-a investit și statul român în școlile, universitățile sau pregătirea tinerilor care locuiesc în județele populate preponderent de maghiari? De ce a întors statul român spatele acelei zone geografice, lăsând-o în atribuțiile Budapestei?

Și mai grav e faptul că de ani întregi Ungaria cumpără, prin niște firme de stat despre care INVESTIGATORIA a relatat în repetate rânduri, clădiri de patrimoniu din România. De ce e grav, pe lângă simplul fapt că patrimoniul înseamnă istorie și pierderea lui înseamnă diluarea identității? Pentru că s-a creat deja o imagine a Ungariei salvatoare de monumente și clădiri de patrimoniu într-o țară care-și lasă obiectivele istorice și de patrimoniu să cadă sub greutatea timpului. Realitatea e că Ungaria nu salvează pe nimeni și nimic în România, pentru că multe dintre clădirile cumpărate în ultimii ani au rămas neatinse de vreo intenție de reabilitare, iar cele care sunt reabilitate devin surse financiare semnificative nu doar pe moment, ci pe termen lung. Dar Orban și firmele lui de casă au știut să construiască pe marginea acestei idei: că statul român e incompetent, iar statul maghiar e salvatorul.

Ce a făcut statul român ca să contracareze această dinamică a imaginii sale? Absolut nimic! Iar Viktor Orban n-a simțit niciodată că trebuie să-și măsoare în vreun fel cuvintele în România. Doar nu e prima lui vizită în așa-zisul Ținut Secuiesc, nu e primul discurs fundamental greșit pe care îl ține pe teritoriul României, iar miniștrii UDMR din Guvernul României au luat de fiecare dată parte la aceste manifestări și au aplaudat. De ce să se teamă Viktor Orban că și-ar supăra statul vecin, ținând un discurs anti-european și pe alocuri rasist pe teritoriul lui? A fost vreodată vreo reacție concretă a statului român la aceste încălcări ale limitelor, ca să nu le spunem provocări? Nu! Și atunci de ce ne mirăm astăzi?

Citește și:

Acapararea tăcută a “inimii” României: “Și eu sunt statul român!”