Pur și simplu, nu am înțeles ce se decidea prin acel document numit ”hotărâre” și, mai ales, ce vină li se impută celor nominalizați în paginile sale. Vorbim despre oameni care, indiferent de opiniile pe care le putem avea despre ei, au făcut ceva pentru societatea aceasta. Oameni care au încercat să țină în picioare o construcție șubredă, într-un stat în care justiția a fost adesea mai degrabă parte a problemei decât a soluției.
Pentru că, oricât de mult ar încerca unii să se excludă din ecuație, starea în care a ajuns România nu poate fi separată de modul în care a funcționat justiția în ultimele decenii. Polarizarea socială, neîncrederea generalizată, sentimentul că regulile nu sunt aceleași pentru toți – toate acestea au crescut pe terenul fertil al unei justiții care, prea des, și-a ratat menirea.
Iar apoi mi-am amintit de poveștile părinților mei despre comunism. Eu nu l-am trăit. Ei da.
Îmi povesteau despre o lume în care oamenii se suspectau reciproc, în care vecinii își făceau rău unii altora, în care o vorbă spusă la nervi sau o glumă neinspirată puteau ajunge unde nu trebuia. Despre liste. Despre rapoarte. Despre oameni care deveneau „probleme” pentru sistem.
Iar ieri am văzut apărând un document de 76 de pagini, cu antet și ștampilă oficială, în care sunt inventariate redacții, ONG-uri, persoane publice și politicieni. Sunt enumerate articole, declarații, poziții publice. Sunt contabilizate criticile. Numeric. Calitativ. Este ceva ce pare desprins dintr-un manual pe care credeam că l-am lăsat în urmă.
Diferența este că vechea Securitate măcar încerca să lucreze în umbră. Acum totul se face la vedere. Cu antet. Cu ștampilă. Cu pretenția de legitimitate. Mai mult, documentul pretinde că exprimă voința a peste 3.500 de judecători, deși deja apar magistrați care afirmă public că nu au susținut niciodată un asemenea demers. Dar poate că nici măcar asta nu este esențial.
Problema reală este alta.
Pentru prima dată după mult timp, o instituție fundamentală a statului pare să fi simțit nevoia să întocmească o listă a celor care o critică. O listă a celor considerați adversari.
Și atunci apar inevitabil întrebările.
Ce urmează?
Ce înseamnă, concret, să fii trecut într-un asemenea document? Ești în continuare tratat imparțial? Dacă ai un proces, poți avea încredere că vei fi judecat drept și obiectiv? Există consecințe? Nu există? Dacă nu există, atunci de ce a fost nevoie de întreaga operațiune?
Documentul nu răspunde la aceste întrebări.
Și tocmai de aceea neliniștește.
Pentru că istoria ne-a învățat că listele nu apar niciodată din întâmplare. Ele sunt, de regulă, expresia unei puteri care începe să se teamă. De fapt, dacă citești cu atenție printre rânduri, nu găsești forță în acest document. Găsești frică. Frica unei instituții care simte că și-a pierdut autoritatea morală. Frica unei structuri care nu mai reușește să răspundă criticilor prin argumente și încearcă să răspundă prin inventarierea criticilor. Este reacția celui care nu mai poate convinge și încearcă să intimideze.
Iar asta este, poate, partea cea mai tristă.
Pentru că o instituție își poate pierde influența și o poate recâștiga. Își poate pierde prestigiul și îl poate reconstrui. Dar atunci când își pierde demnitatea, costul este infinit mai mare. Iar privind acest document, sentimentul dominant nu este revolta. Este tristețea. Tristețea că atât s-a putut.
