Dincolo de ușile atelierului de lucru din Brașov al artistei Iulia Șchiopu se află păpuși care au călătorit prin toată lumea, mirări care au pus realitatea sub semnul întrebării, dar și o poveste impresionată despre vindecarea prin creație care transformă un om trist și zbuciumat într-o explozie de frumusețe și sens.
Iulia Șchiopu este una dintre cele mai cunoscute pictorițe din România, iar arta ei este unificată printr-un concept aparte: acela de a picta mirări. Tablourile ei, în mijlocul cărora tronează câte o păpușă, vin la pachet cu povești care schimbă realitatea, o exagerează sau o metaforizează, astfel încât vindecarea să se producă atât vizual, cât și mental.
Iulia Șchiopu n-a fost întotdeauna artistă. Dimpotrivă, ar spune unii, dacă ar afla că drumul ei a început cu o specializare în inginerie, urmată de o perioadă în care s-a dedicat capriciilor exacte ale contabilității. Acum, ea povestește cu timiditate despre o vreme în care nu era nici pe departe omul împăcat cu sine de astăzi.
“Ingineria a fost, la momentul respectiv, o necesitate, pentru că în Brașov nu erau foarte multe lucruri de făcut. Eu de mică mi-am dorit să pictez, am și fost la Școala Generală de Artă până în clasa a opta. Liceul de Artă s-a desființat exact în perioada în care eu urmam clasele 5-8. Și ingineria a fost singura alternativă, în sensul că ai mei erau foarte grijulii, nu s-au îndurat să mă lase să plec din oraș, de lângă ei. Și atunci am făcut ingineria ca pe singura cale care putea să ducă undeva. N-am fost talentată, n-am făcut-o cu plăcere și n-am prea înțeles ce mi se întâmplă foarte mult timp. Dar am fost cumva foarte cuminte în perioada respectivă și făceam ce mi se cerea. Dar cele mai minunate lucruri mi s-au întâmplat în momentul în care am sărit de pe șine.”
Povestea artistei Iulia Șchiopu începe cu un moment dificil, de cădere. Nemulțumită de felul în care făcuse alegeri valabile pentru propria existență și presată de un ambient confuz, ea a luat decizia de a se întoarce în trecut, pentru a descoperi acolo elementul care îi aducea împăcarea cu sine, pe vremea când era copil. Și-a amintit cât de mult îi plăcea forma și culoarea, așa că încet, încet s-a pus în slujba pensulei, timp în care, în mod miraculos, vedea cum toate rănile i se vindecă.
“De vreo zece ani m-am reapucat de pictat, după un moment de inflexiune… Am avut o depresie, de fapt, un moment foarte greu, în care simțeam că totul se va întrerupe sau că nu se termina bine. Și m-am apucat să pictez, ca formă de terapie. Nici prin cap nu mi-a trecut că acesta urma să fie destinul meu și că o să ajung să pictez atât cât pictez acum. Aveam peste 40 de ani atunci și mă întrebam ce o să mă fac. A fost foarte complexă perioada aceea, pentru că mi-au amuțit toate pământurile de sub picioare. Arta pe mine m-a vindecat de toate, se închideau rănile uitându-mă la ele. A fost o terapie. Ca să nu mai spun că depresia este un lucru bun. În momentul în care reușești să ieși din prăpastie, te speli și de vechile răni. Toate se rezolvă când reușești să te ridici. Iar eu, din depresia aia, am ieșit foarte curate, arsă de lucrurile rele.”
Iulia pictează păpuși și poveștile lor, dar spune că povestea este, de fapt, elementul care o determină să petreacă zile întregi în atelier, oferindu-și porția de mirare de care are nevoie pentru a se ști în echilibru. Pentru că lumea, fără mirare, ar fi un loc mediocru și confuz. Astfel, mirarea ei merge mai departe, către oamenii care au nevoie, la rândul lor, de povești și de mirările pe care ele le construiesc.
“Mă inspiră povestea păpușilor. Eu am pornit pe drumul ăsta într-un moment de cădere, așa că atunci firele se trăgeau și se înnodau într-un fel anume. Atunci am început să mă mir, pentru că aveam impresia că tot ce fac și tot ce sunt n-ar fi trebuit să ducă la deznodământul respectiv. Practic, când am început să pictez păpușile astea, mi-am pictat muțenia și mirarea. Primele păpuși erau chiar și mai holbate, extrem de mirate… De asta sunt și foarte statice și cumva canonice. Ele stau…
Ca să pot să funcționez, atunci, când eram în colaps, am încercat să augumentez realitatea, să mă uit și să văd lucrurile îmbunătățite sau metaforizare. Și atunci, orice lucru care îmi producea o mirare, indiferent dacă mirarea era bună sau rea, o transformam într-o metaforă și o pictam. De exemplu, vedeam o femeie tristă. O pictam cu o fereastră în corp, prin care trecea o pasăre. Alteori, pictam păpușile levitând, pentru că așa puteam exprima artistic fericirea unei persoane. Eu am încercat să creez un alt alfabet pentru lumea reală, pentru că trecusem printr-o perioadă de muțenie generică. Așa că pictam orice mă mira…”
Iulia pictează continuu și dorința ei e să picteze “în neștire”. Cumva, oamenii simt asta și cei care o urmăresc în expoziții, pe Facebook sau pe Instagram sunt vrăjiți de plăcerea acesta absolută a artistei de a se exprima atât vizual, cât și literar. Pentru că fiecare păpușă pictată vine la pachet cu o poveste scrisă de ea. Iar povestea devine codul secret care leagă o comunitate și o face să vibreze în note ciudate, dar foarte vii. Pentru că, în cele din urmă, despre viață este vorba în orice artă. Și cu atât mai mult, într-o artă plămădită din talent.
“Pot picta neîntrerupt, pot picta 18 ore. Mi s-a întâmplat să încep la ora 18 și să termin de pictat a doua zi la 11 și chiar îmi spuneam că, dacă aș avea un șef care m-ar fi pus să fac ceea ce fac, aș fi spus că e o fiară fără inimă. Am foarte mare nevoie să mă exprim. Pictez foarte mult, nu m-am săturat încă. Încă este vie setea asta a mea. Eu în atelier acum nu mai am decât câteva lucrări, dar păpușile mele sunt peste tot în lume. Nu mi le-am numărat niciodată, dar știu că sunt multe, pentru că pictez într-una. Iar păpușile mele sunt, și o spun cu modestie, foarte dorite. Sunt conștientă cp pictori mult mai valoroși decât mine nu vând, dar cred că fenomenul e dincolo de artă. Așa că eu cred că oamenii nu investesc efectiv în tablou, nu tabloul îl cumpără, ei își cumpără mirarea și povestea. Când am început să ies în lume cu tablourile mele, mi-am dat seama că există o rețea de oameni ca mine, care au foarte mare nevoie de poveste, de clipa de liniște pe care le-o dă un tablou. Oamenii cumpără povestea. Eu n-am știut, am fost foarte mirată să descopăr asta, că sunt un nod dintr-o rețea de oameni asemănători mie. Am câștigat fabulos în oameni de când pictez. Sunt milionară în oameni, pot să zic.”, a mai mărturisit Iulia Șchiopu, în exclusivitate pentru INVESTIGATORIA.
În ciuda faptului că a și trăit câțiva ani într-o altă țară și, mai ales, în ciuda faptului că arta ei e apreciată în întreaga lume, Iulia Șchiopu nu și-a pus nicicând problema să-și părăsească orașul natal. Este legată de Brașov într-un fel pe care nu îl poate explica, astfel că atelierul ei este miezul lumii la care se raportează în fiecare clipă a experienței ei. Nu poate vorbi despre Brașov fără să zâmbească și, cumva, iubirea pentru locul în care s-a format ca om și ca artist face parte dintr-o ordine a firii sale.
“E ceva cu Brașovul ăsta, cred că ne pune ceva în apă. (râde) Da, sunt foarte legată de Brașov, dar și pentru că sunt foarte legată de micuța mea familie. Cumva, oricând am plecat, a,m simțit un cordon ombilical care niciodată n-a fost tăiat, ca un elastic, la infinit, m-a tras întotdeauna înapoi. Și oriunde am plecat, mi-a plăcut, dar Brașovul a stat așa în mine mereu, ca o păpușă. Păpușa cea mai mică era Brașovul. Sunt legată de el.”
Metafora a salvat-o pe Iulia din prăpastie și atunci ea a început să înflorească, exprimându-se mai des și mai încrezător. Însă, ca un fapt obișnuit pentru caracterele mari, succesul n-a schimbat-o deloc. E în continuare o femeie modestă și timidă, care admiră fără rezerve și iubește fără limite. De aceea, crede că e bizar să fie remunerată pentru artă, de vreme ce arta e darul ei, unul fără de care n-ar mai putea fi niciodată fericită. Așa că nu și-ar dori niciodată să câștige la loto un milion de euro, pentru că darul ei este, pentru ea, de o mie de ori mai prețios.
“Pe mine arta m-a salvat. Sincer. Consider că, dacă avem posibilitatea să ne exprimăm și să ne accesăm latura creativă, suntem foarte norocoși, foarte bogați. E un dar foarte mare, pe care îl primești și pentru care trebuie să fii smerit, să-l dai înapoi. Eu, de când pictez, nici nu simt că lucrez. E bizar că eu sunt remunerată pentru asta. Și să știi că uite, fabulăm câteodată și ne întrebăm ce-ar fi să câștigăm la loto un milion de euro. Și eu m-am întrebat la un moment dat ce-aș face și mi-am spus că n-aș vrea să câștig un milion de euro nicicum, pentru că atât de tare mă bucur să trăiesc prin artă, încât nu mai am nevoie de altceva. E un stil de viață pe care realmente îl iubesc. “
