sâmbătă, decembrie 3, 2022

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

spot_img
AcasăInterviuMărturii despre prima victimă a Revoluției: “Am întors capul și am văzut...

Mărturii despre prima victimă a Revoluției: “Am întors capul și am văzut cum trecea TAB-ul peste o femeie…”

Au trecut 32 de ani de la Revoluția Română… Vinovații nu s-au găsit, dar oamenii care au trăit acele clipe și le amintesc ca și cum s-ar fi întâmplat într-un “ieri” perpetuu și traumatizant. Corneliu Vaida este unul dintre timișorenii curajoși ai acelor timpuri, care n-a fost doar martor la toate întâmplările de atunci, ci și factor activ în desfășurarea evenimentelor. De la scrierea de mesaje anticomuniste până la a deveni liantul dintre evenimentele din România și presa străină n-a fost o cale prea lungă. Și azi își amintește zilele acelea tulburi și extrem de pline de adrenalină și speranță, la fel de clar cum își amintește oameni care atunci au fost uciși. Dar ceea ce îl diferențiază pe Corneliu Vaida de restul revoluționarilor acelor timpuri e faptul că a fost martor la uciderea primei victime a Revoluției din România: Rozalia Popescu.

INVESTIGATORIA publică o primă parte a unui interviu amplu cu revoluționarul Corneliu Vaida, pentru a înțelege în detaliu cum a început Revoluția la Timișoara și ce se întâmpla în această perioadă, acum 32 de ani, când oamenii au decis să nu se mai rezume la speranță, ci să iasă la luptă pentru libertate.

INVESTIGATORIA: Cum vă amintiți că a început Revoluția la Timișoara?

Corneliu Vaida: Revoluția  de la Timișoara a început în 15 decembrie, în fața Bisericii și casei parohiale ale pastorului reformat Laszlo Tokes. Eu, personal, n-am fost acolo, dar știam foarte clar ce se întâmplă, pentru că mama mea era enoriașa lui Laszlo Tokes și o apropiată a familiei. Eu n-am considerat necesar să fiu acolo încă din  15, pentru că pentru mine faptul că un preot de orice religie trebuia să fie mutat nu era un motiv de protest. Și, pe de altă parte, știam foarte clar că motivul principal pentru care Laszlo Tokes nu voia să plece era pentru că nu voia  să lase o parohie grasă din Timișoara pentru o parohie cu venituri foarte mici dintr-un sat din Sălaj.

I: Când a început totul să ia amploare și a devenit interesant pentru dumneavoastră?

C.V. În 16, când s-au strâns mai mulți, mama mea m-a sunat seara și mi-a zis că nu cumva să vin pe la ea, ea locuind în vecinătatea bisericii. Vă dați seama  că nici n-am întrebat-o de ce și în secunda a doua am pus telefonul jos și am plecat spre ea. Dar n-am ajuns până acolo pentru că m-a oprit o patrulă de miliție, m-a întrebat unde vreau să merg, am zis că merg să îmi vizitez mama, apoi mi-au cerut adresa, mi-au spus că nu se poate merge acolo și eu am zis: “Dar ce? Nu e o țară liberă?” Și în momentul acela m-au lovit și m-au băgat în dubă. Mai era  în dubă un cetățean în stare de ebrietate, dar mașina a fost oprită de o altă patrulă care reținuse pe un alt cetățean. Norocul meu era că în patrula aia era un fost coleg de liceu, m-a scos și le-a spus ălora să plece, că se ocupă ei de mine. După ce a plecat mașina mi-a spus: “Fugi acasă!” Și am plecat. Asta se întâmpla în 16 seara. Pe 17, auzind ce s-a întâmplat prin oraș, împreună cu un prieten am vrut să mergem la județeana de partid, pentru că acolo deja fuseseră proteste, incendii. Am încercat pe Bulevardul 23 august, care era blocat de armată și atunci am ocolit și am vrut să trecem Bega pe la Parcul Pionierilor, dar era armată și acolo, care ne-a amenințat cu arma. Era un sens giratoriu acolo și în fața noastră era cordon de militari, în stânga erau 4 TAB-uri cu motoarele pornite, vociferam acolo. La un moment dat, a mai ajuns un grup de protestatari și atunci militarii s-au impacientat , s-au pus în linie de trăgător și au pornit două TAB-uri către noi, să ne împrăștie. Și, la un moment dat, prin  intersecție, am auzit un urlet în spatele meu. Am întors capul și am văzut cum trecea TAB-ul peste o femeie… Și venea către mine. Eu m-am aruncat pe taluzul dintre Bega și am fugit ca să ies la 200 de metri mai încolo. Ulterior, am aflat că femeia aceea a fost prima victimă a Revoluției. Se numea Rozalia Popescu. Am făcut rost de niște sticle goale de bere și le-am aruncat spre TAB-uri. N-aveam ce să facem… Apoi am plecat de acolo. Deasupra era un elicopter deja care ne urmărea.

I: Care era starea de spirit a oamenilor?

C.V. Era un amestec de teamă și revoltă. Peste noapte se manifestase în Timișoara, deja avuseseră loc arestări și oamenii erau revoltați și noi am văzut ce se întâmpla în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, pentru că  la noi se prindeau televiziunile maghiară și sârbă. Așa că ne-am dat seama că e momentul și la noi. Și chestia asta ne-a încurajat…

I: Și ați continuat protestele…

C.V: Aveam acasă un spray cu un pigment roșu pe care îl foloseam la fabrică și cu acela, noaptea, împreună cu Marius Iuliu Manea, un prieten care nu mai e printre noi, scriam pe pereți lozinci: “Jos Ceușescu” sau “Jos comunismul”. Și ziua  mergeam la proteste. În 18 dimineața am fost la fabrică și am aflat că a fost ucis un coleg și un prieten de-al meu. Și atunci ne-am revoltat  toți, am scos toate lozincile din secție și am zis că plecăm în oraș să protestăm. Unul dintre inginerii care era secretar de partid, împreună cu o patrulă de gîrzi, ne-au oprit și ne-au întors, ne-au încuiat în secție.  Noi atunci am spart geamul secției și am plecat. Atunci am jurat că eu în fabrică n-o să mai calc în viața mea și așa a și fost. Și am ieșit în oraș la proteste.

I: Era o altă atmosferă decât în ziua precedentă?

C.V. Da, deja se strângeau oameni de pe platformele muncitorești și vă dați seama, din 17, fiind primele victime și arestări, lumea era înfierbântată. Restul țării a urmat mult după. Eu am încercat în seara de 18 sau 19 să îl sun pe vărul meu de la București, dar nu am reușit. Auzisem că începuse ceva și pe la Lugoj, pe la Arad, vă dați seama că se auzea, lumea încă circula. Soția mea era la Cluj și s-a întors pe 19 de la Cluj și era speriată pentru că în gară la Cluj era o liniște stranie. Nimeni nu vorbea cu nimeni, se uitau pieziș în dreapta și stânga, erau patrule și se urcase în tren. Și în tren mai șușotea lumea și a aflat. Eu am așteptat-o la gară cu un prieten și, când ne-am întors de la gară, în troleibuz, în dreptul Operei, erau TAB-uri și țin minte că țeava de la mitralieră s-a învârtit după noi. Nevastă-mea s-a prelins de pe scaun de frică. Se jucau… Ce să zic?

Foto: Corneliu Vaida. Din arhiva personală.

 

Carmen Dumitrescu
Carmen Dumitrescu
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare