Corneliu Vaida avea 27 de ani în decembrie 1989. Cu entuziasm, a crezut în fiecare secundă în sensul luptei și a făcut tot ce i-a stat în puteri la momentul acela pentru ca poporul să câștige. Astăzi remarcă cu o tristețe învecinată cu revolta că în manualele școlare de istorie, despre Revoluția din 1989 sunt scrise nouăsprezece rânduri, iar despre lupta de la Timișoara trei vorbe.
Tot el trăiește cu scârbă o realitate în care nimeni nu plătește pentru crimele de atunci, chiar dacă unele dintre ele pot fi dovedite, el însuși fiind martorul primei crime de la Timișoara. Știe că nimeni n-are interesul să rezolve dosarul Revoluției și că securiștii de atunci astăzi sunt beneficiari de pensii speciale…
Continuăm interviul acordat în exclusivitate publicației INVESTIGATORIA de revoluționarul timișorean Corneliu Vaida. Un om care a luptat în fiecare zi, care și-a luat foarte în serios misiunea din acele zile și care astăzi asistă neputincios la o realitate pe care n-a anticipat-o atunci, când era tânăr și plin de speranță.
INVESTIGATORIA: Cum au evoluat lucrurile după data de 19 decembrie?
Corneliu Vaida: Păi în 20 am vorbit cu mai mulți colegi și deja erau două fluxuri mari de oameni. O parte mergeau la Operă, în centru, și o parte la Consiliul Județean. Noi ne-am alăturat celor care mergeau la Consiliul Județean, mai ales că în 20, armata a fraternizat cu noi. Am mers pe un TAB până aproape de Consiliul Județean și acolo, în față, erau mai mulți și ne-am ales niște reprezentanți care să meargă și să negocieze cu Dăscălescu și cu cine mai era pe acolo. Între timp, împreună cu colegii, am dezarmat doi securiști în civil, care aveau pistoalele ascunse în glugă.
I: Cum v-ați dat seama că erau securiști?
C.V. Erau destul de suspecți. Se plimbau printre noi cu mâinile în buzunare, aveau niște hanorace verzi și se uitau pieziș, cercetător, ba la unul, ba la altul. Acolo eram deja grupuri, grupuri. Ne cam știam și nu erau fețe cunoscute și se vedea că erau, așa, curioși de cine eram și ce ziceam. Dar nu că s-ar fi băgat într-o discuție, că ar fi fost solidari cu noi. Pe unul dintre ei l-am bătut pe spate și l-am întrebat ce face. Când l-am bătut pe spate, am simțit că avea pistolul în glugă. Și atunci am sărit pe el toți, l-am dezarmat și l-am predat la Consiliul Județean. Ne-am dat seama că nu era singur și am început să căutăm și alții în mulțimea aia. L-am mai găsit pe unul, tot așa, parcă erau frați. Îmbrăcat în același gen de hanorac, l-am predat și pe ăla. După vreo zece minute, amândoi au sărit geamul și au fugit prin spatele clădirii. Și n-am putut să-i ajungem. Delegația care mersese să negocieze cu Dăscălescu ieșea din când în când să ne mai spună ce se discută, dar tot mai rar. Lumea începuse să se rărească, veniseră de la Operă să ne spună să mergem acolo, că acolo deja au intrat în Operă. Dar eu am zis că dacă lăsăm grupul de negociatori acolo, nu vor mai vedea lumina zilei. Și n-am știut ce să fac. Dar aveam spray-ul acela roșu la mine și am zis să scriu și pe peretele Consiliului Județean. Dar mi s-a făcut frică, m-am gândit că acum mă văd toți securiștii, că nu îi prinsesem noi pe toți, dar nici nu mai puteam să dau înapoi. Și atunci am zis să scriu ceva echidistant. Și am scris: „Poporul a învins!”. În momentul acela au izbucnit urale, au venit, mi-au luat spray-ul din mână și au scris și ei: “Jos comunismul!”, “Jos Ceaușescu!”
I: Le-ați dat curaj…
C.V. S-a umplut peretele de lozinci și atunci a ieșit și echipa de negociatori la balcon și au zis că au transmis mesajele și doleanțele noastre. Așa că am plecat toți la Operă. Eu am intrat în Operă, dar după un sfert de oră am ieșit și am rămas în piață la proteste. Am fost printre puținii care au stat acolo peste noapte, pentru că lumea a plecat în mare proporție. Cei din Operă au rămas și maxim 50 în piață. A doua zi ne-am strâns din nou, la un moment dat au fost chiar 150.000 de oameni în Piața Operei. În 22 la fel… În seara de 22 m-am decis să merg la mama s-o liniștesc, că nu mai știa nimic de mine de mai bine de o săptămână. Când am ajuns acolo, la mama acasă era un vecin, foarte speriat, fost ofițer de securitate. În momentul acela se dădea la televizor că se ocupase televiziunea și a apărut cineva la televizor cu un fel de tastatură. Și vecinul acela a zis că acela e un dispozitiv de detonare, pentru că televiziunea, ca și alte clădiri strategice din țară sunt minate și, în caz de ceva, ele se aruncă în aer să nu cadă în mâini inamice. L-am întrebat de unde știe și a zis că e ofițer de securitate, că a lucrat la București, la Institutul de Protecție a Plantelor care ar fi fost paravan pentru o fabrică a securității unde se produceau chestii. Și atunci i-am zis să scrie toate lucrurile alea pe ceva și că merg eu le garnizoană și le duc. N-o prea vrut să scrie, dar eu i-am zis că dacă nu face asta, mă duc și spun că de la el știu și-or să vină după el. Până la urmă a scris două pagini, le-am luat, le-am băgat în buzunar și m-am dus la garnizoană. Am bătut la ușă, acolo mi-o deschis un ofițer, i-am zis că vreau să vorbesc cu comandantul, ăla a început să râdă. I-am spus că am niște informații importante, dar nu voia să le audă. Și, spre norocul meu, am auzit o voce care întreba cine e și ce vrea. Am strigat că am informații importante și a apărut un locotenent colonel. I-am dat hârtia, s-a uitat la ea și m-a întrebat de unde o am. I-am zis că e de la cine o semnează. M-a luat cu el, m-a dus la comandatul garnizoanei, a citit și el și la fel, m-a întrebat de unde o am. Mi-au zis să îi duc la persoana care mi-a dat declarația aceea. Le-am explicat că am promis să nu fac asta și au zis că trebuie să procedăm așa, altfel se pot întâmpla lucruri extrem de grave și că mă vor reține pe mine. Atunci mi-au spus că îmi dau cuvântul lor că dacă omul e de bună-credință și spune adevărul, nu va păți nimic. Și așa am întors, cu niște soldați și un ARO la mama, când ne-a văzut vecinul în ușă era să leșine. I-am explicat și a mers să dea declarații. Eu n-am asistat la discuție, dar a stat vreo două ore acolo. Spre dimineață, au început să vină ziariști străini, iar ăștia de la armată nu prea se descurcau cu limbile străine. M-am dus eu și le-am tradus ziariștilor și apoi mi-au zis să revin a doua zi. La întoarcere s-a tras în noi, am scăpat nevătămați, ne-am refugiat la garnizoană, acolo iarăși plin de ziariști. Eu, vorbind destul de bine engleză și franceză, am încercat să mă descurc cu ei. Ofițerii mi-au propus atunci să țin eu legătura cu ziariștii străini și așa am ajuns eu purtător de cuvânt al Garnizoanei. Apoi am organizat prima conferință de presă pe 23 seara, care s-a terminat pe burtă, că s-a tras asupra Hotelului Continental, unde avea loc conferința. Așa am continuat: ziua mergeam cu ziariști străini prin oraș, pe la punctele fierbinți și noaptea mergeam cu patrulele să căutăm trăgătorii izolați. Ca paranteză, și eu era să fiu victima unui trăgător izolat. S-a tras cu pușca cu lunetă în mine, mi-a trecut glonțul prin păr, eu m-am trântit pe burtă și am văzut de unde s-a tras.
I: Cu ce stare de spirit ați trăit toată perioada asta pe care ne-ați povestit-o?
C.V. Vă dați seama că, tânăr fiind, și sub efectul adrenalinei, eu cred că dormeam în medie 2 ore pe noapte. O singură dată am ajuns acasă, am stat 4 ore și au venit iar după mine. Eram surescitat și eram dornici să ne eliberăm, pentru că eram pe un drum fără întoarcere. Toți l-am privit așa.
I: Lucrurile s-au derulat istoric așa cum știm. Vorbim astăzi, la 32 de ani după acele zile, și am vrea să știm dacă sunteți mulțumit de cum a evoluat situația în țară.
C.V. Absolut deloc! N-am fost mulțumit nici atunci, imediat, pentru că FSN-ul care a fost emanat de revoluție a absorbit FDR-ul (Frontul Democratic Român), care era un partid constituit în decembrie 1989 la Timișoara și, contra unor sinecuri și avantaje, decidenții din FDR au fost cumpărați. Dar, de atunci a început declinul. Eu zic că noi, revoluționarii… Nici nu știu… Ăsta e un termen care deja nu știu dacă mai trebuie folosit. Revoluționari am fost atunci, astăzi nu mai suntem deloc revoluționari, poate activiști civic să mai fim unii cărora ne mai pasă de ce se întâmplă în țară. Unii au primit atunci niște avantaje, de la sinecuri la indemnizații și terenuri. Eu nu am primit niciun avantaj, nici nu am nevoie. Pentru că în zilele alea, noi n-am ieșit cu gândul la avantaje. Noi am ieșit cu gândul să ne câștigăm libertatea. Și eu tot timpul m-am gândit la noi, nu la mine. Oricum, unde am ajuns nu cred că e bine. Tineretul din ziua de astăzi, în primul rând, luați un manual de istorie de liceu și vedeți că despre Revoluție sunt scrise 19 rânduri… Despre Timișoara sunt trei vorbe. Timișoara a luptat singură o săptămână până s-a trezit Bucureștiul. Da, Bucureștiul a fost determinat pentru ce s-a întâmplat și nu vreau să reduc meritele celor din București cu absolut nimic, dar scânteia s-a aprins la Timișoara și noi nu ne-am lăsat aici. Noi puteam face două ture de oraș, protestam și fiecare mergea în treaba lui. Dar noi nu ne-am lăsat până când nu am terminat. În 20 am convins Armata să treacă de partea noastră. Vi se pare puțin lucru?
I: Absolut nu. Și aș mai vrea să deschidem acum, la final, un alt subiect dureros: Dosarul Revoluției.
C.V. Mi-e scârbă! Mi-e scârbă…. Vreau să vă spun că eu, care am fost martor la crimă, pentru că TAB-ul care a trecut peste femeia aia poate fi identificat și conducătorii TAB-ului acela pot fi identificați foarte ușor. Nimeni nu s-a străduit până în ziua de astăzi să facă chestia asta. Pe de altă parte, acuma Septimiu Tașcău, care a tras în mine, e mort de mult, dar el a fost unul dintre teroriști. Și se poate merge pe fir și se pot afla mulți vinovați, mulți care au sânge pe mâini și după 32 de ani. Nu există interesul. Justiția română este o glumă și e subordonată politicului. Măcar de ar fi subordonată politicului care trebuie, celui care caută dreptatea… Dar poate nu e bine să mă turez, că și așa… Unde e dreptatea? Unde este justiția? Despre ce vorbim. După 32 de ani noi nu am fost în stare să găsim niște vinovați? Iliescu i-a grațiat pe securiștii care au comandat represiunea. Maiorul Tinu, care a fost adjunctul șefului Securității, își bate joc de noi și acuma… Acum câțiva ani, Iulian Vlad a venit și și-a lansat cartea la Timișoara… Deci securiștii care au tras în noi au pensii speciale astăzi. Știți asta? Toți au pensii speciale. Pentru că a tras și armata, și miliția, și securitatea. Nu doar unii sau doar alții…
O corectie – maiorul Tinu, nu Dinu.
Multumesc!
Corectat! Mulțumim!