sâmbătă, decembrie 14, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăInterviuAMINTIRI DESPRE REVOLUȚIE - Cătălin Regea: “Nu simțeam că există cale de...

AMINTIRI DESPRE REVOLUȚIE – Cătălin Regea: “Nu simțeam că există cale de întoarcere”

Cătălin Regea avea 20 de ani la Revoluție și era student în anul al doilea la Facultatea de Mecanică în Timișoara. În acele zile care deveneau tot mai aprinse a decis să se întoarcă de acasă, unde plecase în vacanță, pentru a fi martorul unui moment pe care l-a intuit ca fiind unic în istorie. De aceea, imboldul de a lua cu el un aparat mic de fotografiat al tatălui său a fost cumva profetic.

În zilele care au urmat datei de 17 decembrie, tânărul Cătălin Regea a realizat o veritabilă cronică foto a Revoluției Române de la Timișoara, camuflând aparatul în haină și încercând să surprindă cât mai multe momente grăitoare pentru zilele de atunci. Astăzi, el simte că fotografiile făcute de el sunt un bun al comunității, pentru vrea ca oamenii să știe adevărul, iar fotografiile spun adevărul mai convingător decât orice alt tip de mărturie. Astfel, Cătălin Regea a acordat publicației INVESTIGATORIA un interviu în exclusivitate despre modul în care a trăit revoluția, dar și posibilitatea de a publica o parte dintre fotografiile realizate de el atunci, când România începea să se schimbe la față.

INVESTIGATORIA: Când au izbucnit evenimentele la Timișoara, erați student. Puteți să ne povestiți cum v-a fost întâlnirea cu Revoluția?

Cătălin Regea: Eram plecat pe acasă, cam la vreo 80 de kilometri de Timișoara, și aflasem de la niște colegi care se întorseseră acasă pe 17 că în Timișoara se întâmplau niște fenomene ciudate, fiind prezente chiar mașini blindate pe străzi, ceea ce era un mare semn de mirare pentru mine. Eram în anul 2 la Facultatea de Mecanică pe vremea aia. Am vorbit cu câțiva prieteni și ne-am hotărât să plecăm cu trenul de noapte spre Timișoara și am ajuns pe data de 18 în gară. Într-adevăr, ne-au întâmpinat blindate, soldați și toată tehnica militară ce era scoasă pe străzi.

I: Care a fost impactul acestei desfășurări de forțe asupra studentului în anul 2 care se întorcea la Timișoara?

C.R. Nu pot să zic că m-am speriat. Undeva mocnea în mine curiozitatea libertății, mai mult. Nu necesitatea sau nevoia ei, pentru că nu știam ce e sentimentul. Însă, noi pe aici aveam foarte mulți șvabi bănățeni, care în ultimii ani plecaseră în Germania și veneau vara cu diverse obiecte și povești din zona liberă a lumii. Și pentru mine era fascinant. Auzeam, nu înțelegeam, pentru că reperele erau foarte nesemnificative pentru a face comparații. Da mocnea în mine curiozitatea libertății. Pot să zic că, în noaptea în care am plecat de acasă, am luat un aparat de fotografiat de-al tatălui meu. Cumva, în capul meu erau întrebări și chiar m-am gândit să fac niște poze, să le arăt prietenilor mei că  e speranță de libertate și pentru români.

Timișoara, 1989, Foto Credit: Cătălin Regea

I: Revenind la data întoarcerii la Timișoara, ce s-a întâmplat după ajungerea în gară?

C.R. Am cutreierat orașul în lung și în lat, aflam vești contradictorii, cum că erau sute de morți. Sentimentul, umblând pe stradă, nu era chiar așa. Deși auzisem că s-au tras pe 17 focuri de armă în Piața Libertății și au căzut niște oameni. Ne alegeam câteva puncte, stăteam câteva ore, ne mișcam în altă parte. Auzisem că urmează  să iasă în stradă anumite fabrici. Ne-am îndreptat spre ELBA, de unde ieșeau oamenii, acolo, pe pod, s-a executat foc, la câțiva metri de noi a căzut o femeie împușcată. Sentimentele sunt teribile când se execută foc în oraș, ecoul dat de acele cartușe e formidabil. Din nou, nu pot să zic dacă mi-a fost frică. Era ceva amestecat. Evident, când se executa foc, eram toți pe burtă, că nu discutăm de eroisme de film. Dar, după ce nu mai vedeam soldații, ne ridicam și continuam traseele. Cu stupoare și bucurie, am ajuns pe ziua de 20, când armata s-a retras în cazărmi și nu pot uita niciodată acele cuvinte interzise: “Jos Ceaușescu”, spuse de 80.000 – 90.000 de oameni, câți or fi fost în Piața Operei atunci, toți la unison. Era ceva, o vibrație de neuitat…

Manifestațiile de la Timișoara, 1989, Foto credit: Cătălin Regea

I: Există vreun moment de care vă amintiți ca fiind traumatizant pentru experiența dumneavoastră de atunci?

C.R. Să știți că nu m-a marcat nimic în mod special. Este imaginea acelei femei împușcate, care are conotația lui în memorie, dar am trăit acele vremuri în perpetuă accelerație. Adică, tot voiam să mergem înainte, să vedem mai mult, să auzim mai mult. Auzisem în 20 că ieșise și Lugojul pe străzi. Așteptam să iasă Bucureștiul, vorbeam între noi că nu putem singuri, că trebuie să iasă toată țara. Deci eram tot timpul în urcare. N-am dramatizat. Poate sunt și eu o fire mai pozitivă, dar nu pot să zic că îmi amintesc ceva negativ.

I: Ați spus, la un moment dat, că nu era cale de întoarcere, că n-ați văzut niciodată posibilitatea asta…

C.R. Da, nu simțeam o cale de întoarcere. Chiar discutasem cu cineva despre care am aflat ulterior că era angajat al Securității și acel cineva spunea că n-a crezut că revoluția va reuși, dar sentimentul meu era că nu există cale de întoarcere. Probabil că, dacă nu reușea Revoluția, aș fi fost arestat după aceea și aș fi suportat toate consecințele regimului din vremea respectivă.

Foto de: Cătălin Regea

I: S-au terminat acele zile și vorbim în zilele astea despre ele ca despre un episod foarte îndepărtat. Vrem să știm dacă un om care a luptat efectiv atunci pentru libertate e mulțumit de cum a evoluat țara între timp?

C.R. Sunt nemulțumit de viteza acestei evoluții. Atunci eram gol de repere, pot să spun că noi în casă nu prea am ascultat Europa Liberă sau Vocea Americii, deoarece am aflat prin 93, după o discuție cu părinții, că bunicul meu fusese bătut de două ori de comuniști, în ultimii doi ani de viață a stat doar prin spitale, iar ei speriați atunci și urmăriți, evitau discuții despre democrație sau libertate. Eram, deci, foarte gol de ceea ce înseamna altceva. Astăzi, analizez foarte bine diferențele dintre atunci și acum și, cu siguranță, aceștia erau pașii pe care i-a parcurs societatea românească, doar că viteza a fost foarte mică. Nu pot să ocolesc faptul că am fost singura țară din blocul comunist, care a avut victime omenești la schimbarea regimului politic și cei care au pus mâna pe putere probabil că o puneau oricum. Nu înțeleg nici acum de ce au trebuit să moară peste o mie de oameni care să preia ei puterea.

Foto de: Cătălin Regea

I: Și dacă am ajuns la victimele Revoluției, despre felul în care s-a desfășurat dosarul Revoluției ce părere aveți?

C.R. Ei cred că e o bătaie de joc la adresa noastră. Cred că se găsesc orice tertipuri sau se fac niște greșeli intenționate în întocmirea rechizitoriului sau altor proceduri, încât el să treneze la nesfârșit și, probabil că doar după trecerea în neființă a domnului Iliescu vom afla adevărul. Adică, adevărul îl știm, dar el trebuie să fie consemnat într-o hârtie emisă de o instanță de judecată. Una e dreptatea, și alta e realitatea, însă. Cu siguranță e nedrept, dar realitatea asta este.

Foto de: Cătălin Regea

I: V-ați împăcat cu realitatea asta?

C.R. Doar în mod cinic. Probabil că mi-a fost mai ușor, nefiind eu sau vreun apropiat printre victime, că lucrurile ar fi avut altfel altă conotație. Am înțeles foarte târziu, văzând și mirându-mă de ce tot se face un ping-pong cu dosarul Revoluției, am înțeles că dreptatea nu se va întâmpla, pentru că nu se dorește. Care sunt resorturile, nu le comentez. Că nu sunt în măsură.

I: În zilele acelea, dumneavoastră ați făcut multe fotografii, practice, ați realizat o cronică foto a primelor zile ale Revoluției.

C.R. Da, am făcut patru filme în acele zile. Din ele mai am douăzeci, douăzeci și cinci de clișee reușite. Vă spun, momentul în care am luat aparatul foto a fost cel în care am intuit că voi imortaliza ceva unic, că voi putea arăta altora că și noi putem. Luasem cu mine aparatul de la tatăl meu, era un model mic de aparat, rusesc, ca să îl pot ține cât mai camuflat. Cum să zic? Fotografiile acelea sunt importante pentru mine și chiar mă bucur că vreți să le publicați, pentru că le consider un bun al comunității, nu proprietatea mea.

CARMEN DUMITRESCU
CARMEN DUMITRESCU
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare