Să ne iubim boala!

Noi nu ne-am vândut niciodată țara, am dăruit-o oricui a vrut-o, fără să punem întrebări. N-am strigat decât atunci când ne-a fost foame sau când ne-am temut că ne va fi…

Valori? Nu prea am avut… Ni le-am schimbat în funcție de context. Am tăcut când ni se închideau spitalele, pentru că ne permiteam o vizită periodică la clinici private, iar acum, când toți privații ne închid ușa în nas fără test COVID, plângem că nu avem destule spitale. În plus, unele mai și ard de la sine. Și noi devenim tot mai puțini și mai resemnați. Neputința vine la pachet cu o anumită cantitate de resemnare. E o condiție pentru supraviețuire, până la urmă.

Suntem victime? În niciun caz! Pentru noi, victima e întotdeauna profund responsabilă de abuzul care i s-a întâmplat. Minora violată avea întotdeauna fusta prea scurtă sau urca în mașina nepotrivită, din considerente pe care, rațional, nu le puteam descrie decât prin lupa unei moralități îndoielnice. Judecăm cu aceeași măsură cu care ne judecăm…

Suntem călăi? Puțin probabil… N-avem niciodată destulă putere de a spune „Nu!” oricărui tip de abuz. Ba chiar ne plac reprezentanții abuzivi, care ne fac să ne simțim mici și proști, care ne arată că se poate fura în România atât de mult, încât cei care n-o fac sunt, pur și simplu, lipsiți de inteligență. Ba chiar noi interpretăm adesea hoția ca pe o dovadă a inteligenței. Alegem întotdeauna cea mai proastă variantă de politician, parcă special, ca și cum ne-am dori să avem de cine ne plânge mai târziu.

Și atunci, poate că suntem bolnavi… Nu întotdeauna de COVID și nu toți deodată. Deși, dacă analizăm și atitudinea noastră în problema COVID, privind către multitudinea de fotografii cu ace în brațe dezgolite din această perioadă, am putea trage concluzia că și pandemia a avut rolul ei în a ne intensifica problemele pe care oricum le aveam de dinainte. Că și înainte erau zile în care simțeam cumva că străzile sunt pline de bolnavi fără tratament.

Undeva, în fibra noastră, ceva nu se mai leagă bine. Și nu de acum, ci de mai multă vreme, trăim o stare care pare să nu fie a noastră. Toți știm, atunci când rămânem singuri cu noi înșine, că nu prea mai avem multe în comun cu Alexandru Ioan Cuza sau Mihai Viteazul și că asta trebuie să însemne ceva. Poate ne-am alienat de la prea mult internet, poate am uitat ce e curajul, pentru că n-am avut unde să-l exersăm, sau poate, dintr-un anumit punct încolo, ne-am ales modelele greșit.

Dacă se mai poate repara ceva? Greu de spus. Dar, de obicei, singurul mod în care binele general se întărește e prin a încerca să fii tu însuți bun. Și atunci, poate e greșit să mai negăm ceea ce suntem deja, poate nu e tocmai bine să luptăm cu noi înșine pentru a evolua. Poate că, de fapt, decât să strigăm unii la alții și să nu ne auzim, ar fi mai bine să ne iubim pur și simplu… boala. Și să învățăm câte ceva din durere, fără să regretăm că trecem prin tot ceea ce trecem. Iubindu-ne boala, am putea reînvăța să ne iubim țara, pentru că, nu-i așa, iubirea nu e despre ce putem schimba, ci despre ce putem salva…

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.