Ei bine, despre asta vreau să scriu de câteva zile, studiind niște cazuri noi, dar și niște cazuri mai vechi care au circulat în social-media și care au rămas niște mistere neelucidate, despre care nimeni nu prea vorbește, pentru că nu-i așa comod să recunoști că ai crezut o poveste care nu se confirmă. E mai ușor să spui: “Eh, să fie păcatul lui dacă și-a cumpărat parfum, nu medicamente!”
Dacă ar fi, însă, doar câteva cazuri izolate, câteva erori nici n-ar conta și, da, s-ar pune “păcatul” în spatele celui care a spus o poveste greșită. Însă, așa cum multe lucruri nu se mai întâmplă pe viu, pentru că s-a găsit modalitatea transferării lor în online, tot asta s-a întâmplat și cu cerșetoria.
Și astfel nu mai e nevoie să stai în frig prin gări și stații de autobuz ca să convingi lumea să-ți dea un leu, pentru că poți sta în fața unui dispozitiv cu acces la internet și poți spune o poveste care să emoționeze mult mai mulți oameni, care devin dispuși să dea din puținul lor celor care declară că au ajuns la buza prăpastiei. Și nici nu mai e nevoie să te îmbraci în haine ponosite și nespălate ca să convingi. Cu cât pari mai firesc, cu atât ai șanse mai mari să trezești empatie în oamenii buni, care au avut și ei, în anumite perioade, lipsuri și nevoi. Și care n-au fost ajutați atunci, că erau alte vremuri. Și nici nu le-a venit prea ușor să ceară, așa că ei își imaginează că acela care cerșește pe net se luptă cu aceleași cutremure de conștiință cu care s-ar fi luptat ei, dacă ar fi întins mâna și și-ar fi spus propria poveste atunci când asta i-ar fi ajutat.
Cerșetorii online din România sunt acum împrăștiați pe toate rețelele de socializare, mai puțin pe Twitter, unde nu prea e bine tolerat genul ăsta de content. Dar pe Tik-Tok, acum un an, fenomenul era înfloritor. Tinere perfect sănătoase, coafate și aranjate aveau sub nume datele contului de Revolut și postau filmulețe în care plângeau și spuneau că nu au bani pentru o investigație medicală. În fundal se vedea o poșetă cu sigla Chanel.
Rețeta a prins perfect. În câteva săptămâni, cele câteva conturi care procedau astfel se transformaseră în sute. Copii de până în 15 ani postau fimulețe în care povesteau că n-au mâncat niciodată carne prăjită. Copile care dansau senzual în case cu pereții căzuți. Și apoi au început donațiile pentru stimularea fenomenului NPC. A durat o vreme și rețeta funcționa bine. Îmi amintesc de o tânără care povestea că mama ei a dat-o afară din casă și că se chinuie acum să reușească prin forțele proprii. Primea constant sume de bani, pachete cu haine și mâncare. Și le prezenta public dintr-o casă bine aranjată sau dintr-un restaurant elegant, având un machiaj impecabil pe chip, haine de firmă, unghiile făcute la salon și un limbaj deloc elegant.
Până când niște oameni au decis să atragă atenția asupra fenomenului. Și să demonstreze că majoritatea cazurilor care se prezentau public și cereau bani nu erau nici pe departe cazuri sociale. Mai mult, s-a invocat nu doar ideea de “țeapă”, ci și faptul că rolul rețelelor de socializare e chiar socializarea, relaxarea, informarea, destinderea. De campanii umanitare se ocupă organizațiile non-guvernamentale care știu să gestioneze situațiile delicate, resursele și nevoile cazurilor sociale, care verifică fiecare om în parte și care explică, la o adică, cum s-au cheltuit banii.
Ceea ce nimeni nu spune în aceste zile, de când dezbaterea pe tema cerșetoriei online a apărut și pe Facebook, e că în aceste așa zise campanii de ajutorare sunt atrași, de regulă, oamenii cu intenții bune. Cei care chiar vor să ajute și care retrăiesc propriile traume ascultând povestea din spatele mâinii întinse.
Și, cu cele mai bune intenții, aceștia ajung să devină motorașul unui fenomen periculos. Pentru că tu îndemni oamenii să doneze bani pentru o poveste. Pe care oricum n-ai cum să o cunoști în totalitate. Nu ai cum să spui că ți-ai paria viața pe povestea unui om de pe Internet. Pentru că uneori nu ne cunoaștem prietenii de-o viață sau partenerii cu care împărțim patul. Cum ai putea pretinde că știi adevărul despre un om de pe net și, în baza încrederii pe care alții o au în tine, să le ceri să creadă și ei? Un apel de sprijin public e o responsabilitate uriașă. Pe care trebuie să ți-o asumi. Pentru că tu girezi povestea.
Și nu, nu e ok să spui că, până la urmă, nu contează ce se întâmplă cu banii donați. Că, dacă sunt bani munciți, nu furați, te cam interesează ce se întâmplă cu ei. Când donezi, deci rupi de la gura ta ca să dai altuia un colț de pâine, trebuie să fii sigur că acela o mânăncă, n-o aruncă pe jos. Și e o formă de respect de sine să îți pese de banii munciți de tine. Pentru că tu îi dai pentru povestea în care crezi. Orice abatere de la regula asta e abuz de încredere și înșelătorie. De asta nu e treaba indivizilor să strângă bani pentru cauze. E treaba ONG-urilor.
A, dacă tu vrei să ajuți și crezi o poveste, e perfect în regulă să dai tu. Dar nu e la fel de în regulă să îndemni și pe alții s-o facă, dacă nu-ți asumi orice consecință ar putea deriva de aici. Și exact de rețeta asta profită rețelele de escroci care au dus cerșetoria în online. E și mai sigur pentru ele: scot castanele din foc cu mâna altora, de regulă, oameni buni cu intenții bune. Căci nu întâmplător tot cu intenții bune e pavat și drumul spre Iad…
oooo da. chiar zilele trecute ma uitam la filmulete cu caini batuti si gasiti prin ploaie. oricum am gasit o poveste care se repeta – acelasi filmulet era postat de oameni diferiti- cel putin cu numele. apoi, mai multe filme cu catei simpatici ce nu pareau mai mult decat murdari , poate plouati, pareau cainii celor ce i-au…gasit. la fel. acelasi lucru. aceeasi Mărie, altă pălărie…
Macar cei care doneaza, doneaza ca pana la urma vor sa faca asta. O problema mai mare mi se pare asistenta sociala, sunt atatea cazuri la vederea oricui in care se depun dosare pentru situatii sociale si ii vezi pe oamenii respectivi cu tot felul de masini, cu unghii aranjate si haine de firma, cu care, culmea, se mai si lauda. Mai ales cand ai copilul in scoala, pe grupurile de scoala sunt persoane care spun deschis ca au depus asemenea dosare, si tu stii cu ce masini vin sa isi ia copiii de la scoala (parcand in fata scolii, pe vreo trecere de pietoni), sau ca se lauda pe grupul fara doamna cu ce cadouri o cadorisesc pe invatatoare sau pe directoare. In fine. Ce vreau sa spun este ca tara e plina de smecherasi care se descurca, pe o cale sau alta.