INTERVIU| Alexandra Lăncrănjan: “Deciziile CCR privind interceptările au afectat fiecare dosar în care erau interceptări”

INTERVIU| Alexandra Lăncrănjan: “Deciziile CCR privind interceptările au afectat fiecare dosar în care erau interceptări”

Alexandra Lăncrănjan este unul procurorii tineri ai Direcției Naționale Anticorupție și numele său este legat foarte strâns de dosarul Teldrum, dosar pe care îl instrumentează de ani buni. De altfel, deși procurorii nu prea ajung să fie celebri, Alexandra Lăncrănjan a devenit, fără voia ei, o persoană publică, a cărei voce se ascultă cu multă atenție. Tocmai de aceea, ne-a interesat să aflăm cum se raportează la sistemul de justiție în cadrul căruia este un factor activ și cum explică efectele unor decizii care se iau la nivel politic asupra dosarelor din justiție.

 

Aceasta a acordat publicației INVESTIGATORIA un interviu în exclusivitate, acceptând să discute subiecte nu tocmai comode. Evident, nu a dorit să facă nicio referire la dosarul Teldrum, pentru că nu poate face declarații pe marginea dosarelor pe care le are în instrumentare, dar într-un fel indirect, ea îi sfătuiește pe oameni să aibă răbdare, pentru că, în condițiile unor reguli care se schimbă de la o zi la alta, e necesar mai mult timp pentru a prezenta instanței un dosar bine întemeiat.

INVESTIGATORIA: De ce dreptatea și nu altceva?

Alexandra Lăncrănjan: Părerea mea cu privire la toate funcțiile care sunt în sistemul de justiție e că ele sunt vocaționale. Și atunci, în momentul în care simți că ai o chemare spre partea asta, spre a face dreptate, atunci este bine să încerci. Pentru mine a fost și un pic o influență din familie, pentru că mama mea a exercitat aceeași profesie, de procuror, vreme de 25 de ani și atunci am avut și un model în familie. Dar, când discut eu cu mine, îmi dau seama că acesta este lucrul pe care îmi place să-l fac în fiecare zi. Este o muncă migăloasă, de reconstruire cumva, de identificat toate elementele care pot să-ți dea o imagine clară și atunci cred că justiția e locul în care mă simt cel mai confortabil.

I: Ce v-a frapat cel mai mult la nivelul diferenței între felul în care v-ați imaginat această muncă înainte de a o face și felul în care ea s-a dovedit a fi?

A.L.: Evident că nu este în cele mai mici  detalii așa cum proiectam eu că o să fie, atunci când m-am hotărât prima dată să fac asta. Apropo, atunci când am decis că vreau să fiu procuror eram copil în școala generală. În toată adolescența, în școală, până să intru în Ministerul Public aveam o imagine romanțată asupra acestei profesii. În mod evident, în realitate, lucrurile sunt ușor diferite. Pentru mine, ca principiu, nu este diferit de ceea ce mă așteptam să fie. Exercit profesia care îmi place, este în linie cu toate principiile mele de viață, este o activitate extraordinar de interesantă și cu foarte multe întrebări pe situația de fapt sau pe chestiunile de drept, dar cu toții ne lovim de unele neajunsuri. Când am ajuns în parchet și mi-am dat seama că lucrurile nu sunt chiar așa super tehnologizate și cu toate resursele la dispoziție. E drept că am avut un șoc. Mii de registre care trebuie completate pe hârtie… Nu era ca în Matrix. Și cumva, te obișnuiești cu chestiunile astea administrative, dar nu pot să spun că te obișnuiești cu anumite lipsuri sau cu anumite aspecte, mai ales logistice, care îți îngreunează activitatea sau că te obișnuiești cu schimbările legilor de la o zi la alta, îți pică probe, zboară anumite elemente care te ajutau, acum ai acces la bazele de date, acum nu mai ai acces și astea sunt niște carențe cu care nu poți și nu este  bine să te obișnuiești, pentru că, odată ce te obișnuiești, înseamnă că le accepți. Dar, ca imagine generală între ceea ce credeam că trebuie să facă procurorul și ce face procurorul nu e o diferență notabilă. Mai puțin cu sclipici, dar așa este. Ce am învățat, însă, e că în această profesie e și o parte de răbdare.

I: De ce spuneți asta?

A.L. Cel mai mult am învățat asta atunci când am început să lucrez la dosarele de infracționalitate economico-financiară și pe urmă la DNA. Pentru că și voi, presa și societatea civilă, și noi, procurorii, am vrea acele dosare  să fie rezolvate în câteva zile. În realitate, lucrurile nu se întâmplă așa. Și atunci trebuie să înveți să ai răbdare, să verifici toate ipoteze pe care le ai, să audiezi zeci de martori în plus, să ai răbdare să citești 400 de volume de documente, ca să fii sigur de ce se întâmplă cu dosarul tău. Această răbdare este esențială.

I: Uitându-ne per ansamblu la tot sistemul de justiție și știu că sunteți parte a unei asociații de magistrați, care pare a fi cea mai mare problemă a sistemului de justiție românesc și care are impact asupra activității dumneavoastră?

A.L. E o întrebare dificilă… Aș putea să vorbesc foarte mult despre ce probleme există punctual în sistemul de justiție din țara noastră. Dar cred că, dacă ne pierdem în aceste probleme punctuale, s-ar putea să nu vedem imaginea globală. În momentul acesta, și cred că am suficienți ani în Ministerul Public și am văzut o perioadă destul de lungă de evoluție, problema majoră a sistemului judiciar este că nu e lăsat să se așeze. Întotdeauna sunt atâția factori de agresiuni externă sau internă, încât niciodată nu reușim să punem cărămidă peste cărămidă, astfel încât lucrurile să fie line, așezate, să avem o legislație stabilă, să avem reguli care nu se schimbă din trei în trei minute.

I: Presupun că deciziile CCR privind interceptările au avut un impact asupra dosarelor la care lucrați, și toată lumea știe că lucrați și la un anume dosar de mare interes, cum au afectat deciziile respective lucrul la dosare?

A.L. Deciziile privind interceptările au afectat  fiecare dosar în care erau interceptări. Era absolut firesc. Pe mine m-a afectat în egală măsură în care i-a afectat pe colegii mei. Cu toții avem dosare în care existau interceptări făcute în acea formă și, aici aș vrea să subliniez, ele au fost întotdeauna făcute în  concordanță cu dispozițiile legale și urmând regulile pe care celelalte  două puteri ale statului le-au impus în exercitarea competențelor lor. Acum, cred că e un moment bun să clarificăm acest lucru. Pentru că nu Ministerul Public a desemnat o anumită autoritate, în cazul acesta SRI, ca fiind singura autoritate în materie de interceptări. Nu Ministerul Public a direcționat finanțarea către centrele care aveau capacitatea tehnică de a înregistra interceptările către altă instituție decât cele din sistemul judiciar. Și atunci, cumva, faptul că au venit aceste decizii a dus la două aspecte care principial sunt cumva incorecte. O dată ai venit și ai schimbat regulile în mijlocul jocului. Înțeleg că vii cu o decizie, stabilești că de acum încolo nu se mai întâmplă anumite lucruri, pentru că nu consideri că este constituțional, dar cumva interpretarea pentru trecut a tuturor lucrurilor care s-au întâmplat în concordanță cu dispozițiile legale printr-o decizie nou apărută, nu mi se pare că este foarte coerent. Înțeleg că, de la acest moment, CCR, ale cărei decizii nu pot fi atacate în niciun fel, spune că nu mai ai voie să faci interceptări cu instituția X, dar să-mi iei tot ce este în trecut și să analizezi ca  și cum noi cu toții am fi știut de această viziune a CCR în momentul în care, în concordanță cu legea, am analizat probele, cred că se îndepărtează de la efectele pe care deciziile CCR ar trebui să le aibă într-un stat cu reguli.

I: Ați putea spune, în momentul acesta, că poate motivul pentru care soluționarea unor dosare întârzie, este chiar acesta?

A.L. Sunt convinsă că sunt numeroase cazuri în care o astfel de prelungire a activităților de urmărire penală sau de judecată este cauzată și de intervenția acestor decizii ale CCR. Pentru că, dacă eu am probat un anumit element din activitatea infracțională, să spunem, în parte, prin mandatele de supraveghere tehnică, și mi-am construit dosarul, astfel încât știu că legătura dintre X și Y este probată prin cele 50 de convorbiri telefonice interceptate și partea asta dispare dintr-o dată din dosar, pentru că știu că se vor exclude, atunci eu trebuie să fac cei 5 pași în spate și să găsesc alte probe prin care să dovedesc legătura dintre X și Y. Evident că asta e o chestiune consumatoare de timp. Și nu e doar asta. Să luăm, de exemplu, cazul acesta, în care mi se demonstrează relația dintre două persoane participante la infracțiune prin conversațiile lor telefonice. Ok, mă duc și încerc să identific dacă relația poate fi demonstrată prin audierea martorilor. Dar trebuie să luați în calcul că, dacă am 5 martori de audiat și audierea fiecărui martor durează 3 ore, alea sunt 15 ore în plus numai de audiere efectivă. La care se adaugă căutarea martorilor, citarea lor, aducerea lor în această perioadă de pandemie, sunt o grămadă de lucruri care se pot întâmpla, unul e bolnav, altul e plecat în străinătate, audiez un martor care spune un element important ce mai trebuie probat cu alți doi martori, e o întreagă nouă procedură pe o bucată care era demonstrată simplu, la momentul inițial.

I: Am vorbit numai despre părțile controversate ale sistemului. Vreo schimbare în sens bun în ultimii ani în materie de justiție ați constatat?

A.L. Da. Părerea mea este că, oricât de greu ni se pare asta de crezut, sistemul arată măcar puțin mai bine decât arăta acum 30 de ani. Și cu toți pașii aceștia înainte și înapoi pe care îi facem, nu mi-aș dori să fiu procuror în 2001. Mai bine acum, în 2021. S-au schimbat generațiile, privim lucrurile în alt fel și asta e bine. Generațiile noi sunt ușor mai independente și atunci orice fel de interacțiune în forță sau impusă va fi mai greu de trecut cu vederea. Am făcut pași mici spre o formă de digitalizare și am ajuns să avem registre electronice, oamenii încearcă să-și ușureze munca cu toată tehnologia care este în jur. Și, dacă te uiți în sistem, în toate locurile există niște enclave mici care inovează. Mie mi se pare că s-a întâmplat ceva foarte bun în justiție, în ultima perioadă, ca reacție la pandemie și la restricțiile sanitare: faptul că ne-am trezit cu toții în același timp într-o zonă totală de disconfort care avea influență asupra muncii noastre, cu o mulțime de restricții peste care nu puteai să treci, cred că a făcut sistemul de justiție să-și dea seama că sunt metode prin care lucrurile se rezolvă mai ușor.

I: Vă referiți la digitalizare?

A.L. Nu neapărat la digitalizare. Și cum facem lucrurile. Adică, ne-am dat brusc seama că e la fel de ok ca Inspecția Muncii să-mi trimită pe mail niște documente semnate digital la fel cum era și dacă mi le trimitea pe hârtie sau pe CD. La fel ne-am dat seama că se poate să nu plimbăm hârtii și că putem cu toții să audiem în videoconferință.

I: Sunteți un procuror tânăr. Brusc, la un moment, toată atenția publică s-a îndreptat către dumneavoastră, pentru că instrumentați dosarul Teldrum. Aș vrea să știu dacă v-a copleșit perioada aceea, de vreme ce procurorul e rareori vedetă sau își dorește să fie.

A.L. Sunt absolut sigură că majoritatea colegilor mei, ca și mine, nici nu-și doresc să fie percepuți ca vedete. Eu, spre exemplu, sunt un om care ține foarte mult la liniștea lui, în afara job-ului, care nu-și dorește să fie sâcâit nici în sens pozitiv, nici negativ. Eu vreau să-mi fac treaba și apoi să-mi văd de viață și nu-mi place ca nimeni să se bage cu bocancii în viața mea. Da, a fost o perioadă în care a fost mai dificil de făcut acest lucru. Dar am avut lângă mine foarte mulți oameni sănătoși la cap, care mi-au explicat cum se întâmplă această propagare în media și de ce nu este cazul să o iau foarte în serios. Și m-a ajutat și felul că nu m-am uitat foarte mult la ce se întâmplă în afara jobului meu. Pentru mine, personal, a contat cum sunt eu, ca om, și atunci, pentru mine, a fost gestionabil. Nu spun că a fost ușor, a fost gestionabil să încerc să elimin partea de zgomot din afară și să rămân focusată pe faptul că am o treabă de făcut, care mulțumește sau nemulțumește lumea. Și atunci mi-am văzut de treabă în ritmul meu, indiferent pe cine supăr în această perioadă. Iar când plec de la job, îmi văd de viața mea, nu fac o analiză a presei, ca să văd dacă s-a mai supărat cineva pe mine în perioada aia. Am încercat să trăiesc normal. Culmea, și judecătorii, și procurorii sunt oameni normali. (râde)

I: Credeți că oamenii care urmăresc în continuare soarta acelui dosar important pe care îl instrumentați (n.r. – Teldrum) au motive să aibă speranță că, la un moment dat, povestea aceea va ieși cu totul la lumină și va fi și sancționată?

A.L. Știți că nu pot să discut specific despre niciun dosar pe care îl am în lucru, dar cred că este bine ca societatea să aibă această imagine, că justiția, chiar dacă nu se mișcă atât de repede cum vrea societatea civilă, își face treaba temeinic în fiecare caz.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.