miercuri, iunie 19, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăAvocatul DiavoluluiDacă suntem noi dezamăgiți, de ce să îi descurajăm și pe alții?

Dacă suntem noi dezamăgiți, de ce să îi descurajăm și pe alții?

Observ în jurul meu oameni care se descurajează pe sine și pe ceilalți. Parcă tot mai mulți se așteaptă mai degrabă la rău decât la bine de parcă ar fi în aer o viroză a pesimismului. Mă întreb tot mai des cum ajungem să tăiem aripi, să îi facem pe ceilalți să se simtă neputincioși, să înceteze să spere, să creadă că eforturile sunt răsplătite, că visurile pot deveni realitate? Adică dacă suntem noi dezamăgiți, de ce să îi descurajăm și pe alții?

Să fie oare doar o dovadă a bunătății celor din jur care nu vor să “contribuie la crearea falselor speranțe”? Când zic cei din jur, mă refer la toată lumea cu care venim în contact de-alungul vieții…la colegi, profesori, prieteni bine intenționați sau chiar…părinți.

Am avut discuții cu tineri dezamăgiți de lipsa susținerii din partea părinților. Acei tineri nu au curajul să viseze sau să spună cu glas tare ce vor să se facă când vor fi mari. Susținerea materială este într-adevăr necesară, însă acei tineri au mare nevoie și de susținere morală, de acel “Am încredere în tine, știu că tu poți și sunt aici pentru tine” .

Noi, în loc să încurajăm, preferăm să “motivăm comparând” curtea noastră cu cea a vecinului care e mereu mai frumoasă și mai înverzită. Încă din copilărie părinții sau cei care ne cresc au tendința să ne compare cu ceilalți spunându-ne în cazurile fericite că suntem mai buni, mai frumoși, mai inteligenți sau în cazurile mai multe și nefericite “el/ea de ce poate? De ce vorbește mai clar, de ce scrie mai frumos, de ce citește mai bine? Ai luat doar 8? Dar colegii cât au luat?”. Acum, în vremea în care ne etalăm viețile perfecte pe rețelele de socializare #blessed, comparațiile se fac cu idealuri acoperite de filtre de înfrumusețare.

Nu reușesc să înțeleg de ce simțim nevoia permanentă de a avea un termen de comparație extern în loc să ne comparăm cu noi înșine/însene? Să fie din teama absurdă că ceilalți ne vor lăsa în urmă acaparând toate oportunitățile care ne erau destinate nouă? Este o luptă teritorială? Cert este că ajungem doar să ne simțim prost și incapabili pentru că…întotdeauna va fi cineva mai deștept, mai bogat, mai atletic decât noi. De ce ne bucurăm mai degrabă când suntem mai buni decât ceilalți decât atunci când am evoluat față de noi din trecut?

Uneori dezvoltăm  propriile invidii față de ceilalți și încercăm să le justificăm pentru a ne simți mai bine cu noi înșine “femeia aia a devenit director la companie??? Siguuur a făcut un compromis, altfel nu avea cum!”. Tot pentru a ne simți mai bine ajungem să judecăm, să punem des oamenii în cutiuța de “inferiori nouă”…cei superiori nouă au avut noroc.

Alteori împrumutăm invidiile altora luând de bune toate relele pe care le auzim în jur, mai ales dacă cei care le zic sunt persoane care contează pentru noi (părinți, profesori, rude, persoane pe care le admirăm). Cu cât împrumutăm judecățile celorlalți mai mult, cu atât trecem prin filtrul mintii proprii mai puțin și cu atât mintea noastră devine mai leneșă ceea ce duce la o stare generală de lene cognitivă.  

Noi toți suntem comozi, creierul economisește energie și ne face să funcționăm pe “pilot automat” zilnic în realizarea obiceiurilor, rutinelor care nu necesită regândire.  Automatizarea este de ajutor în general, dar nu și când se propagă asupra judecăților ce se transformă în stereotipuri și discriminare.

Mă doare când tinerii se descurajează, se judecă și își pun etichete auzite la adulți…etichete care le fac rău lor și celorlalți, etichete care spulberă visuri. De fiecare dată mă gândesc la ce cauze provoacă aceste comportamente. Învinuiesc mediul de proveniență, educația de acasă, modul în care au fost tratați de cei apropiați și cred că poate acele manifestări răutăcioase sunt doar urme cicatrizate ale rănilor acelor tineri sau ale familiilor din care provin.

Cel mai des, ajungem să judecăm pe cei cu care avem lucruri în comun precum poziția sau situația în care ne aflăm la un moment dat (angajați la același loc de muncă, mame, soți/soții, colegi de școală, locatari ai aceluiași bloc sau chiar șoferi pe aceeași stradă, la același semafor). De-a lungul ultimilor ani am avut mai multe ocazii să îmi pun întrebări cu privire la felul în care ajungem să ne descurajăm și etichetăm unul pe celălalt…și  noi femeile, între noi.

Una dintre ocazii a fost declanșată de o discuție avută în tren în primăvara lui 2020 când m-am întâlnit cu două fete tinere și zâmbitoare pe care le cunoșteam. Discuția a fost una veselă, am vorbit cu ele despre ce mai fac și ce planuri de viitor au. Am aflat că ambele speră să treacă peste examenul de bacalaureat. După examen vor încerca să își găsească un loc de muncă, cel puțin temporar și în paralel să urmeze un curs de cosmetică/înfrumusețare (poate de pus gene, de pus unghii, de tuns). Empatizez gândindu-mă că în ciuda situației lor materiale nu cele mai ușoare, cele două au planuri de viitor și nu își doresc încă să renunțe total la a învăța. Sărind de la un subiect la altul, una dintre fete începe să povestească despre una dintre colegele ei de liceu, adresându-se mai ales prietenei cu care a urcat în tren.

“ – Ai auzit? Colega mea de clasă, o cunoști, fata aceea…e însărcinată (râzând) și încă vrea să vină la școală!!! e aiurea, nu ar trebui să mai vină…!”

Cealaltă fată a privit parcă prin prietena ei, apoi ridicând umerii a spus: “- Nu știam…e greu”.

Pentru un moment am fost șocată, apoi am zâmbit gândindu-mă la o modalitate de a explica scurt, clar și amabil.

“ –  Draga mea, de ce crezi că acea fată ar trebui să renunțe total la viața ei obișnuită? La dreptul ei de a învăța?”

“ – Colegii râd de ea și i se face rău de la sarcină…”

“ – Crezi că în câțiva ani acelor colegi le va mai păsa de fată? De copilul ei, dacă ea lucrează o muncă grea pentru că nu termină nici măcar liceul sau  una mai ușoară ? Vor mai conta toate astea în câțiva ani? Vor continua să o bârfească? ”

“- Nu, nu ” (stânjenită).

Nu știu dacă am reușit măcar puțin să o fac să înțeleagă cât de crud judeca situația colegei ei, dar tot a trebuit să încerc. M-am întristat gândindu-mă la felul în care este tratată acea elevă doar pentru că este însărcinată. Mai trist e că nu este singura minoră însărcinată care nu primește sprjin sau măcar înțelegere de la societate, de la colegii de clasă, de la cadrele didactice, de la instituțiile care ar putea să facă mai mult. Societatea noastră blamează minorele însărcinate de parcă ar trebui să le fie rușine că nu au primit educație sexuală în școli, informații de acasă, rușine că au iubit naiv sau rușine că au fost abuzate.

Tot mai mulți suferim de lene cognitivă care ne împiedică să judecăm clar și să tratăm corect pe ceilalți și chiar pe noi.  Ce mi-aș dori este să învățăm să ne folosim gândirea critică, bazată pe experiențele personale și nu ale altora, bazată pe judecățile proprii, bazată pe dovezi.

VIOLETA NEAGU
VIOLETA NEAGU
Absolventă și pasionată de psihologie, femeie de etnie romă, asistentă de proiect într-un ONG centrat pe comunitatea romă, îi place să caute răspunsuri profunde la întrebarea “Ce ne mână să fim cum suntem?”
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare