„Dar ce-a făcut, domn’le, până la urmă? A copiat niște fraze dintr-o carte, n-a dat în cap nimănui!” – La asta se rezumă judecata publică despre plagiat în România, dacă vrem să fim cinstiți până la capăt. Toleranța la rău a crescut exponențial de la un an la altul, așa că valorile s-au volatilizat, iar unii și le amintesc vag, ca pe niște repere dintr-o altă viață.
CCR a decis să amnistieze și plagiatorii, la relativ scurt timp după ce a amnistiat corupții. Lucru aproape drept, am putea sa spune, de vreme ce, în ordinea valorilor acelea autentice la care ne-am raportat până acum, plagiatul și corupția erau egale ca importanță. Să furi un leu sau un milion de lei e la fel de grav în logica valorilor absolute. Să-ți însușești o frază scrisă de altcineva sau să furi ca disperatul din bani publici sunt chestiuni similare din perspectiva valorilor perene care au ghidat umanitatea spre evoluție până acum.
Drept e că trăim în epoca post-adevărului, în care originalitatea nu-și mai sensul și locul. În haosul virtual, milioane de postări similare până la identificare construiesc percepția realității. Opinii scrise de cineva devin opiniile tuturor și modelează o gândire a turmei care crede că e superioară turmelor din istorie, pentru că acum orice prost are o voce și orice voce are potențialul de a se viraliza. Viralizarea produce bani, indiferent de valoarea conținutului. De altfel, dacă Tolstoi trăia în vremurile acestea, ar fi fost probabil irelevant în fața unor personaje care fac milioane de vizualizări pentru că îndrăznesc să arate lumii întregi că e ok să fii ridicol, prost sau nesimțit. E o pledoarie despre natura umană, de fapt…
Revenind la plagiatori, CCR a decis, cu majoritate de voturi, că titlul de doctor poate fi retras doar dacă „nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte juridice”. Astfel, impostura devine normă de conduită general acceptată și cale pentru obținerea succesului în viață. Pentru că, vorba aia, nu dai în cap, doar îți asumi gândurile altora. Ceea ce, dacă ne gândim la regimurile totalitare, s-a mai întâmplat, dar nu conștient și nu prin norme asumate public de către reprezentanții statului.
Acum, tot ce ne rămâne e să ne întrebăm ce facem de acum încolo. Dacă furtul academic e legal, atunci orice formă de furt poate fi considerată legitimă, dacă e oportună.
Dar ce faci dacă ești original și îți place să ai gânduri proprii? Ce faci dacă ți se pare normal să muncești înainte de a câștiga? Ce faci dacă nu îți place să-ți asumi ce nu e al tău? Unde te îndrepți într-o societate nedreaptă?
Când furtul e regulă, cinstea devine delict. Așa că grijă mare! În post-adevăr valorile pot fi nu doar frustrante, ci și periculoase. Procesul de răsturnare a scalei valorilor se definitivează acum. Cine vrea să rămână întreg la minte, nu are decât varianta de a se retrage undeva în munți și de a trăi acolo în spiritul adevărului. Aici, în lumea vilelor furate din bani publici, a funcțiilor obținute pe pile și a creațiilor copiate de la alții, omul normal nu are nici loc, nici sens. Ci doar un imens prilej de ratare…
