Azi zbor înapoi în centrul lumii, la muntele cosmic Kogaionon și marele zeu îmi face cu mâna. Toc toc toc. Undeva la Curtea de Argeș un călugăr îmbunătățit tocmai a reînceput universul bătând în toacă, și arca românilor, fără a fi deloc cioplită, s-a reclădit, ca-n fiecare an. Nu e biserică adevărată dacă pe locul unde-a fost zidită nu s-a jertfit mai întâi sânge, asta ne-au învățat străbunii ce trimiteau în sulițe mesaje lui Zamolxis. Dar Doamne, prea ne-ai dat multe locuri de zidit biserici. De-ți pui urechea la rădăcina lor auzi toaca din cer sau cântări îngerești. De nu se aude, altele vom face, mai frumoase și rotunde. Că locuri chiar avem, plătit-am dinainte.
Toc, toc, toc.
Demult, supărat pe România, mi-am aruncat câteva zdrențe într-o față de pernă brodată și-am plecat la drum. O viață, cinci țări, cinci case, nici una chiar a mea. Am doar o traistă, o carte magică, un frâu din coajă de mesteacăn, un toiag de fier cu care a fost omorât un șarpe ș-un toporaș de fier descântat. Solomonar școlar rătăcitor. Și-o piatră vie, trovant de Buzău cu gaură pentru suflet. Dinapoia, din țărișoara veche a solomonarilor de Dunăre, urme de vești, majoritatea triste, pline de ecouri, încărcătură statică. Ca pentru orișice solomonar pe drumu-i inițiatic, viața mi-a fost un șir de accidente, neprevăzute, neintenționate, la care mă uit înapoi mereu, încercând să le accept, să le interpretez, să le înțeleg. Un om pios și învățat, îmi zice cine nu mă cunoaște. Un străin, zic mereu cei din jur.
Toc, toc, toc.
Și ce am mai peregrinat Doamne, să-mi vindec sufletul. Din groapa mărilor am fost până la bradul zânelor și i-am zis să mă ducă pe până la marele ocean. Dar m-a refuzat că-n vârf i-a puiat un șoimuleț, în tulpină vidra lătrătoare, iar la rădăcină o șerpoană galbenă de aur. Ei, dar de nu l-oi tăia c-un toporel bradul ista, să-mi fac punte peste mare, să aibă trecătoare toate sufletele ostenite ce și-amintesc de acasă. S-am scos din perna brodată o toacă mică făcută din lemn de paltin sfințit de Daniil Sihastrul, și toporașul de fier, primit de la Pamfila, vrăjitoare romă din Mogoșoaia.
Toc, toc, toc.
S-am luat-o iar călare pe balaur către casa veche. Pe-acolo pe la noi acasă, la hiperboreeni, la ușile labirintului, unde odată sacrificam măgari să facem din pielea lor burdufuri de prins duhuri. Pe la Basarabi-Murfatlar dau de călugării pietrari, cu emblema heraldică labirintul. De fiecare dată când înfig țărușul, călugării refac centrul lumii, fixând iar universul. Dacă nu mai sunt eroi, să înfigă săgeată, lancea, buzduganul, toiagul. Au mai rămas doar ei, pietrarii sfinți. Măcar mormintele ne sunt frumoase. De la ei, mă caut mai în sud, pe malul Istrului, pe unde odată trăit-au misii. Homer i-a onorat numindu-i „străluciții mulgători de iepe” și „oamenii cei mai drepți”.
Toc, toc, toc.
Acasă. Mă caut după un solomonar bătrân ce poartă baiere prin Zgrimnicea la Dunăre, să mă învețe a citi din Cartea Lumii. Kapnobatai – cum îl numea deunăzi Strabon. Călător prin nori. Cu templele pe vârfuri de deal, umblători prin fum, prezicători de viitor, ce ne-aduc ploaia ș-opresc opt vânturi doar prin cuvântul gurii lor. Din cei ce știu să desfacă și să dezlege. Eh, ce-aș mai învăța și eu să fiu zgrimnicer, om meșter și vâlhaș, să îmblânzesc stihiile, și să adorm furtuna și viscolul stârnitor de zăpezi. Puzderie de stropi fecunzi să dau la oameni pe secetă și vânt prielnic primăvara.
Toc, toc, toc.
Deocamdată, am învățat doar să trimit gânduri bune. Și multe urări de sănătate bună și belșug.
Toc, toc, toc.
