În vara anului 2014, Dragoș Călin începea un drum cu totul și cu totul nou, devenind actor la Teatrul Municipal Baia Mare. Un an mai târziu, fonda Asociația ArtSpot Baia Mare, prin care își propunea să educe și să răspândească fenomenul teatral în comunitatea locală. Și a cooptat alături de el în aceste proiecte și nume importante din teatrul românesc, precum Tudor Chirilă sau Pavel Bartoș, care au jucat rolul de mentori în cadrul ArtSpot Baia Mare.
Anul acesta a reușit, după un an de muncă și bătut la uși, să organizeze și prima ediție a Festivalului de Teatru Aproape, care a dus la Baia Mare nume importante din România, precum Dragoș Pătraru, Șerban Pavlu, Cristi Danileț, Luiza Zan și Pavel Bartoș. Festivalul Aproape a apărut ca o alternativă la un vis încă neîmplinit al lui Dragoș Călin: Teatrul Aproape. Dar, pentru că un teatru nu se face ușor atunci când nu ai sprijin serios, el a decis să ofere comunității locale un festival. De ce Festivalul Aproape? Pentru că, după niște ani în care nu s-a vorbit decât despre distanță și distanțare, era cazul să existe și niște tentative de apropiere între oameni.
Veți descoperi în rândurile următoare un actor tânăr, dar extrem de ambițios, care și-a pus toată energia lui în slujba unei comunități locale și a reușit astfel să facă niște lucruri remarcabile. Dragoș Călin nu e doar un model de urmat, ci și un om de la care putem afla o poveste despre felul în care talentul și perseverența, atunci când sunt puse împreună, construiesc lucruri uriașe din nimic.
Carmen Dumitrescu: Cum ai devenit actor? De unde a venit impulsul?
Dragoș Călin: Din întâmplare. Îmi confiscase doamna dirigintă telefonul, mi-a promis că mi-l dă în ziua următoare, în ziua aceea m-am dus să o aștept la o anumită sală și în sala aceea se înființa noua trupă de teatru. Fiind în sală, am citit și eu, aștepându-o pe doamna dirigintă. Doamna dirigintă n-a mai venit, dar eu am rămas în acea trupă. Nu prea mi-a plăcut școala și nici nu știu dacă am fost genul de adolescent revoltat. Mergeam la școală, făceam tot ce trebuia făcut, dar ceva nu înțelegeam din această viață. Și viața era un pic grea atunci, la Botoșani. Dar la finalul clasei a 12-a a rămas un singur lucru ce părea să aibă sens: teatrul.
C.D.: Tu, de fapt, ești din Botoșani?
D.C.: Da!
C.D.: Și cum ai ajuns la Baia Mare?
D.C.: Când am terminat Facultatea a sunat telefonul din două locuri: de la Bacău și de la Baia Mare. Și m-am gândit că pentru parcursul meu artistic și uman, e bine să schimb zona. Am ales Baia Mare, pentru că era cel mai departe, nu cunoșteam pe absolut nimeni.
C.D.: Și cum a fost adaptarea la o zonă atât de diferită de zona Moldovei?
D.C.: La început a fost dificil. Dar ceva îmi plăcea. Nu eram obișnuit cu acest calm al locului. Aici e o pace și o liniște, oamenii nu se grăbesc nicăieri, toată lumea vorbește domol. Am găsit aici un calm minunat. La teatru am fost primit ca în orice instituție: de o parte am fost primit bine, de o alta n-am fost primit bine. Dar asta, cum să zic, n-aveam altă variantă. Nu mă mai țineau părinții, nu aveam cum să nu muncesc și, pentru că am fost unul dintre fericiții căruia i-au sunat telefonul, am venit la Baia Mare și am zis că gata, asta e, dacă de aici a sunat telefonul, trebuie să fie un motiv. Țin minte că în prima vacanță dintre stagiuni, mulți dintre colegii mei plecau acolo unde aveau ei părinții și mă întrebau de ce nu plec și eu. Iar eu am zis că rămân peste vară, că la Baia Mare e casa mea. Că aici trebuie să stau, să îmi fac prieteni, să înțeleg orașul. Cred că mi-a prins foarte bine. Atunci s-a produs maturizarea la mine. Și am început să caut în jur cu alți ochi. Nu mai eram în vizită aici, ci eram acasă.
C.D.: Se simte din tonul vocii tale că te-ai și atașat foarte mult de loc…
D.C.: Acum îmi place foarte mult, am descoperit munți, calm, liniște și am descoperit ceva ce în Moldova nu prea găsești: să te duci la un om, să-i expui un plan și el să fie de acord și chiar să te ajute. Deci eu chiar nu am mai trăit asta, nici la Botoșani, nici la Iași. Chiar dacă la Iași era o atmosferă culturală intensă, majoritatea porților erau închise. Aici am găsit un teren fertil. Am fost foarte bine primit aici, pentru că cineva se ocupă de lucruri culturale în orașul lor.
C.D. Care e rolul tău preferat?
D.C.: Rolul meu preferat… Mă bucur și mă împlinește foarte mult să ofer. În 2015 am pus bazele unei asociații culturale de teatru cu elevi, pe care am denumit-o ArtSpot Baia Mare. Am început tot așa, bătând la ușa primului liceu pe care l-am întâlnit, i-am expus domnului director de atunci situația mea și proiectul meu de a face o trupă de teatru și el m-a întrebat de ce am nevoie. I-am zis că de o sală de repetiții. Și el a zis: “Bine!” Nu-mi venea să cred! Îi mulțumesc și acum, de fiecare data când îl întâlnesc, că mi-a oferit această șansă așa, din senin. Deci omul nu mă știa, nu aveam nici buletin de Baia Mare și mi-a dat voie să mă apuc de lucru cu elevii. Ca actor, asta fac: urc pe scenă, încerc să fiu cât se poate de bun ca să mă placă publicul, să transmit emoție și bucuria de a fi împreună în sală. În continuare, am tot căutat să fac lucruri. Vreo doi sau trei ani am muncit, încercând să fac un teatru: Teatrul Aproape. Nu am reușit, fiindcă nu poți face asta de unul singur. Ai nevoie de sprijinul autorităților, de spațiu, că să cumpăr eu o sală nu se poate. N-am reușit să fac eu teatru, dar, în schimb, am reușit să fac Festivalul Aproape, care a fost făcut în proporție de 80% din sponsorizări. A fost iarăși un lucru incredibil: 80% dintr-un festival să fie făcut din sponsorizările unor oameni din oraș. Deci revin la întrebarea ta: rolul meu preferat e acela în care pot oferi ceva altora. Că foarte mulți ani din viața mea, eu nu am primit ce trebuia să primesc. Și am fost atâția ani supărat din cauza asta. Iar acum nu știu ce s-a întâmplat, că nu mai simt asta… Vreau doar să ofer. Cumva, tot acel minus s-a transformat într-un plus.
C.D.: Poate tocmai asta a fost terapia ta…
D.C.: Da, e probabil.
C.D.: Și pentru că ai amintit de Festivalul Aproape, aș vrea să povestești cum ți-a venit ideea și cum a decurs totul, de la proiect la fapte.
D.C.: Eu voiam să fac un teatru cochet, drăguț, care să crească pe lângă instituția-mamă. La teatru asta e frumos: că nu poate fi concurență. De aceea, încă un teatru mai mic pe lângă instituția-mamă e ceva de preferat. Orașele culturale așa au. Și eu vrând să fac acest teatru și nereușind, într-o zi am zis că de ce să nu fac un festival? Și am decis în mintea mea și care ar fi cea mai bună perioadă și am început să lucrez. Anul asta, în 2023, a fost prima ediție a festivalului. Și am început să bat la uși. Un bun prieten mi-a zis că îmi poate face rost de bani de la o bancă. Și eu, când am auzit asta, am zis că e gata, s-a rezolvat. Numai că nu s-a întâmplat asta. Banca nu a dat banii respectivi și m-am trezit în situația în care anunțasem festivalul, îl organizam, dar motorul principal pe care mă bazam, banii, nu exista. Acum realizez că poate așa a fost cel mai bine. Când mi-am dat seama că banii ăia nu vor veni, așa repede am deschis alte uși, am vorbit cu alți oameni care s-au arătat deschiși să sprijine cu mâncare, cu cazare, cu bani. A fost minunat.
C.D.: Cum se întâmplă Festivalul Aproape și care e conceptul din spatele lui?
D.C.: L-am denumit Festivalul Aproape, pentru că, în vremuri grele sau bune, cel mai aproape de un om sunt lucrurile care îi ajung la inimă, sunt experiențele culturale. Și, venind după o perioadă în care tot ce am auzit era distanță și distanțare, eu m-am gândit că noi, actorii, trebuie să facem lucruri ca să ne apropiem. Am gândit, astfel, tot festivalul în această notă de aproape. Și ne-am dorit ca oamenii care vin la festival să și socializeze. Să-i păstrăm aproape… La festival am reușit să amenajăm o mini-curte artistică în spate, unde oamenii să stea la socializare. Și imediat după spectacol vedeam cum oamenii stau de vorbă în curtea teatrului. Oameni care se cunoșteau, oameni care nu se cunoșteau. Treceam noi actorii de la unii la alții, să îi impulsionăm să relaționeze. Am stabilit și cu artiștii invitați ca după spectacol să vină în curte și să stea cu oamenii de vorbă. Artiștii au rezonat extrem de bine cu ideea asta. Și am văzut într-o seară o treabă foarte frumoasă: era o tânără doamnă sau domnișoară care stătea în foaierul teatrului. Și eu treceam pe la oameni și le spuneam să vină în curte. Dumneaei m-a auzit și a plecat în curte. Era singură. Am privit-o de la distanță, a stat câteva minute singură și apoi am văzut-o relaționând cu oamenii. Și mi-am dat seama că ea, de fapt, venise la festival și pentru această socializare. Auzise că se întâmplă asta și efectiv venise să socializeze. Și mi s-a părut extraordinar că am reușit asta. Un alt aspect a fost tineretul. E plin de activități pentru tineret, dar acestor tineri nu li se aduc aproape și adulții. În cadrul festivalului am avut grijă ca tinerii să aibă parte de workshop-uri, să vorbească și să scrie împreună cu adulți. Tinerii au avut tot felul de sarcini: să stea de vorbă cu adulții, să le ia interviuri, de a sta la socializarea de după. Nu e normal ca tinerii să facă voluntariat și, când e de distrație, ei să fie trimiși acasă. “Îl vedeți pe Bartoș, mergeți și vorbiți cu el, îl vedeți pe Pătraru, mergeți și vorbiți cu el!”
Am căutat continuu să existe activități care să-i aducă împreună. Tinerii au făcut și un fel de blog, pe care îl vor publica, în care au mers la oamenii, la spectatori, la artiștii invitați și le puneau întrebări. Tinerii voluntari au avut locuri gratuite la spectacole și nu în ultimele rânduri, cum se mai întâmplă, ci am avut grijă să aibă locuri bune. Pentru că, dacă ei se simt bine și apreciați, ce încredere capătă în viitor! Și, pe partea de comunicare, am avut grijă ca publicul să înțeleagă că festivalul e făcut de o mână de șase actori care și-au băgat în cap că există mare potențial la Baia Mare și că e loc pentru și mai multă cultură. Cumva, pe tot parcursul festivalului, în oraș s-a conștientizat faptul că o mână de tineri fac o treabă pentru oameni.
C.D.: Faci și niște ateliere de teatru.
D.C.: De-a lungul timpului, începând să lucrez cu tineretul în cadrul asociației și, la un moment dat, mi-am dat seama că trebuie să îmi mai îmbogățesc și eu cunoștințele actoricești. Așa că am mers la foarte multe workshop-uri, inclusive în străinătate, unde am învățat jocuri extraordinare, exerciții, principii. M-am întors, le-am pus în aplicare și le-am tot dezvoltat. Acum fac inclusiv la firme workshop-uri. În vremurile de acum, foarte multă muncă ține de stat jos. Și oamenii, pentru că nu se mișcă, corpul are suferit. Și atunci apar eu cu workshop-ul de teatru, îi pun să se și miște un pic, că la teatru nu stai numai pe scaun, și atunci se întâmplă ceva foarte frumos: încep să zâmbească. Teatrul este despre om. Și e valabil pentru oricine. Teatrul este, așa cum am scris și în anunțul workshopului, o punte între om și el înșuși. Teatrul este una dintre cele mai profund democratice arte. Prin urmare, prinde la toată lumea.
C.D. Festivalul Aproape va deveni, din câte înțeleg, o tradiție la Baia Mare.
D.C.: Da. La început, când adunam bani pentru festival nu era ușor. Pentru că era foarte greu să le explic un lucru pe care ei nu l-au mai văzut, adică un festival care să aducă oamenii aproape. Ce-i asta? E concept, nu e palpabil. Dar, după ce au văzut anul acesta cum e, după ce au stat în curtea teatrului și au cântat, au socializat, acum ei știu despre ce e vorba. Și mai toți sponsorii de la ediția asta au zis că ne auzim la anul. Sunt sigur că vor veni și sponsori noi și sunt sigur că ne vor sprijini și autoritățile. Ne-au sprijinit și la această ediție, pe ultima sută de metri, cu 30.000 de lei, dar sperăm ca la anul să fie și mai darnici, fiind și an electoral (râde). Au văzut că nu fură nimeni nimic, că suntem șase actori și că n-avem gânduri de îmbogățire prin teatru, pentru că nici nu există așa ceva.
C.D. Apropo de îmbogățirea prin teatru, e profitabil în vreun fel să fii actor în România de azi?
D.C.: E o profesie foarte grea, pentru că depinzi de alții în mod constant. Dacă teatrul are buget să aducă regizori mari, dacă ai primit un rol, dacă ai primit rolul pe care l-ai dorit, se lucrează foarte mult cu inima, pentru că nu poți fi detașat. E o profesie care, în majoritatea timpului, nu-ți aduce bucurii, dart e obligă la un efort constant. Însă, pentru acele momente în care simți bucuria, le uiți cumva pe toate. Rămâi artist pentru aceste momente. Că a fi actor în România știm cu toții că nu e prea comod. Pot să zic o glumă?
C.D.: Sigur!
D.C.: Se duce un actor la medic să-și ia rezultatul analizelor anuale. Doctorul îi spune: “Domnule actor, am o veste proastă!”. Actorul îl privește îngrijorat: “Spuneți, domnule doctor!” Doctorul îi explică: “M-am uitat peste analize și mai aveți de trăit șase luni…” La care actorul zice: “Cu ce, domnule doctor?”
