Ea a găsit o nișă unde nu are concurență și e atât de bună la ceea ce face, încât nici nu are niciun rost să caute o definiție a propriei arte. Desigur, știe că e originală, dar nu face paradă cu asta. Și, așa cum am spus, vorbește puțin despre ea însăși, însă are mereu muzica la ea. Și, când e în impas, pur și simplu, ia chitara și explică adevărul ei pe note.
Am purtat un dialog scurt cu Ada Milea, încercând să aflăm de la ea ce o inspiră și cum și-a găsit calea către propria ei originalitate. Ne-a explicat totul lapidar, concis, politicos. Știind că, oricum, în cazul ei, e mai puțin important să vorbești despre sine, atunci când sunt atâtea concepte de cântat.
Carmen Dumitrescu: Cum e să fii original într-o lume în care totul sună la fel?
Ada Milea: Mie nu-mi sună nimic la fel. Mi se pare că fiecare om are felul lui de a se exprima și fiecare are ceva de spus. Acum, felul în care oamenii spun poate suna aproximativ la fel, dar nu înseamnă că e la fel. Indiferent dacă percepția noastră bagă în câte o cutiuță, în câte o categorie părțile din realitate.
C.D. Dar în cazul tău vorbim despre o căutare a originalității? Ți-ai dorit să fii pe o nișă sau te-ai dus natural către ea?
A.M. S-a întâmplat pur și simplu. M-am jucat. A început prin liceu, când am făcut cântece despre colegii de clasă. Primul cântec a avut 37 de strofe, fiecare strofă fiind dedicată unui coleg, împreună cu o colegă cu care, de fapt, mă întâlnisem ca să facem matematică. Am ajuns la chitară, am învățat trei acorduri și cu cele trei acorduri am făcut cântecul de 37 de strofe. Apoi am trecut la profesori. Nu erau niște versuri dure cu profesorii, dimpotrivă, mai degrabă erau auto-ironice. Și ne raportam la materii, la situații din școală: “M-a legat la școală,/Chimia mă omoară / Eu aș învăța/ Că mă pune mama mea”.
C.D. Cât contează reacția celorlalți pentru arta ta? Cât îți modelează arta cei care te ascultă?
A.D. Contează enorm. De la un punct încolo. Adică mereu mă gândesc și la receptor. Primul cântec, cel de 37 de strofe, a fost un eșec, pentru că s-au distrat primii colegi, iar când s-au prins că urmează și ei, nu s-a mai distrat nimeni.
C.D. Te consideri mai mult cântăreață sau mai mult actriță?
A.M. Depinde cu cine vorbesc. Dacă vorbesc cu cineva din mediul teatral zic: “O, dar eu cânt! N-am nicio treabă cu teatrul” și când vorbesc cu cineva din mediul muzical zic că sunt actriță. De fapt, am găsit un teren foarte generos între teatru și muzică și percep fiecare replică ca și cum ar fi, de fapt, pe note. Exact asta aud și când vorbim noi acum.
C.D. De fiecare dată, când merg la concertele tale, văd reacția copiilor, care e întotdeauna superbă.
A.M. Eu nu prea văd ce se întâmplă în public atunci când cânt. Dar da, chiar am primit mail de la un copil. Mi s-a părut minunat. Zicea așa: “Îți mulțumesc că am luat 10 la istorie din cauza ta. Profu’ a zis că ne dă 10 dacă știm 9 cuvinte românești de origine turcă. Și știam mult mai multe, pentru că te-am ascultat.”
C.D. Sunt curioasă ce te inspiră sau, mai degrabă, cum ajungi să te îndrepți către anumite creații literare, pe marginea cărora lucrezi ulterior? Uite, de exemplu, Nasul de Gogol. De ce te-ai dus în acea direcție?
A.M. Pentru că domnul Dabija a vrut să facă un spectacol la Sibiu după Gogol și ne-am oprit împreună la Nasul. Așa că am făcut împreună cu domnul Dabija, cu Bobo și cu Andu Dumitrescu acel spectacol la Sibiu. De fapt, cărțile mă duc în diferite direcții. Inițial mă inspirau diverse situații sociale, dar nu mai cânt de multă vreme piese din zona aceea. Și am descoperit că e mai interesant să mă joc cu ce au scris alții.
