joi, iulie 25, 2024

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

AcasăInterviuÎN DIALOG cu Alex Andronic, despre biletul doar dus care i-a definit...

ÎN DIALOG cu Alex Andronic, despre biletul doar dus care i-a definit drumul: “Viața mi-a demonstrat până acum că toate încercările mele, chiar dacă nu au fost fericite, au fost motive bune de a învăța. Și n-aș vrea să pierd asta…”

O discuție cu Alex Andronic e ca o plimbare prin labirint. Are o grămadă de începuturi care se explică prin încheieri și o mulțime de încheieri care trebuie să se întoarcă la începuturi, pentru a căpăta sens. De aceea, m-am bucurat că am avut inspirația să-i propun varianta unei discuții libere, nu a unui dialog clasic, pornind de la ideea că poate așa, ascultându-l, o să-l înțeleg mai bine decât gândindu-mă constant la următoarea întrebare. Și, totuși, acum, dacă ar trebui să-l descriu pe Alex Andronic în câteva cuvinte, singurul lucru care-mi vine în minte e: “bilet doar dus”.

Pentru că așa am perceput eu evoluția lui în lume: printr-o serie de plecări ce păreau să fie definitive, printr-o sumă de începuturi ce păreau să ducă undeva și, iar toate astea, puse laolaltă au construit un om de un curaj absolut fabulos. Un om care, în lumea asta plină de prejudecăți și viziuni tradiționaliste, a vorbit liber despre problemele lui emoționale, despre identitatea lui sexuală, despre problemele societății românești și despre propria lui vulnerabilitate. Asta a făcut și în dialogul cu mine. Un dialog care trebuia să fie despre cariera lui de scriitor. Și a fost despre Alex cu totul. Iată:

Alex Andronic s-a născut într-o localitate din apropierea Timișoarei, unde a locuit până la 15 ani. S-a maturizat repede și a înțeles mai devreme decât alții că în viață e bine să știi să te descurci singur și că nu te poți baza cu adevărat decât pe tine însuți.

Alex face parte din generația aceea de copii ai căror părinți au plecat în străinătate în căutarea stabilității financiare și asta a contat extrem de mult în procesul de formare a personalității lui. Chiar dacă asta a presupus și niște traume. Cum spuneam, ai lui au plecat în Danemarca, întâi tatăl, iar la un an după a plecat și mama. Au plecat pentru că nu se descurcau cu banii și nu plănuiau să rămână acolo, ci să strângă bani pentru o casă, pentru ca viața să le fie mai puțin grea. Stăteau în chirie și se mutau o dată pe an.  Pentru că lipsea mult de la școală, pe la vârsta de 15 ani, părinții l-au luat și pe el în Danemarca. L-am întrebat de ce lipsea de la școală. Mi-a spus că mama nu prea îi înțelegea nevoile de adolescent, din punct de vedere financiar, nici că era supus bullyingului în școală pentru că nu avea haine ca ceilalți și începuse să ceară bani, nevoie pe care mama o trata superficial. Și, pentru a rezolva problema, a început să muncească la o spălătorie auto. Asta a făcut ca el să lipsească foarte mult de la școală și atunci bunicul lui a început să se îngrijoreze și a discutat cu părinții, care au decis să-l ia în Danemarca pentru a-l putea avea sub ochi în permanență.

La 15 ani a plecat în Danemarca cu un gust amar și cu multă revoltă. Simțea că e nedrept să fie rupt de cercul lui de prieteni și cunoștințe, doar pentru că părinții voiau să-l supravegheze. Mai mult, la vremea respectivă făcea dansuri populare și tocmai se înscrisese în Ansamblul Bănățeana, unde își dorea de multă vreme să ajungă. De fapt, arta, în multe dintre formele ei, îl atrăgea de mic.

Când eram mic, aveam caiete întregi de poezii. Nu știu cum am descoperit că pot să scriu, habar n-am. Cred că era o formă de a mă elibera cumva și, în același timp, îmi permitea să mă închid într-o lume a mea, scriind poezii. Nici nu știu ce poezii scriam la vremea aceea, nu mai am caietele, cred că mama a considerat să facă focul cu ele, habar n-am… (râde). Nu s-a dat mare importanță faptului că scriam, pentru că în mediul în care am crescut eu nu se punea preț pe ideea de artă. Știi că mai aud pe prietenii mei spunând că au crescut cu Michael Jackson, cu Doors, cu tot felul de nume… Ei bine, eu am crescut cu manele. Primele casete pe care le-am avut noi în casă erau cu manele. Adică de unde să-mi iau ceva? Biblioteca din sat era o mizerie în care erau trei cărți, nu se citea în casă, ca să zici că a fost o influență. Adică n-am avut niciun reper. Și era și vremea în care se trăia fără internet…

Dar partea artistică l-a interesat întotdeauna, iar talentele lui s-au manifestat în mod natural, fără efort deosebit.

Danemarca a fost o experiență de nouă ani, care l-a format în mod esențial, chiar dacă nu și-a dorit de la început să fie acolo. Așa că a plecat cu gândul că el va face tot posibilul ca într-o bună zi să se întoarcă în țară. A simțit, încă de la început, o diferență în modul de socializare, danezii fiind mai reci. Limba a învățat-o repede, pentru că are o înclinație nativă în a învăța limbi străine, ba chiar a început să-i placă destul de repede daneza.

M-am apucat de fumat din prima zi în care am ajuns acolo ca să mă răzbun pe ai mei. Să vezi ce minte aveam, că nu m-am răzbunat pe ei, de fapt, dar atunci nu se vedeau lucrurile prea clar.

Ulterior, a găsit echilibrul, pentru că în Danemarca el nu doar că s-a acomodat, ci s-a și integrat foarte repede. Pentru că și-a propus asta la un moment dat. Și atunci a început să se contamineze cu elemente din cultura și civilizația acelei țări, a început să-i împrumute mindset-ul și, cumva, în mod natural, a ajuns să trăiască în Danemarca nu ca un român plecat acolo la cererea părinților, ci ca un danez autentic. Pentru că s-a gândit, într-o bună zi, după episodul de neliniște și revoltă, că n-are nimic de pierdut dacă încearcă să trăiască viața ca și cum acolo era locul lui. Prietenii lui făceau parte din culturi și civilizații diferite.

Majoritatea prietenilor mei erau danezi, dar erau și unii din alte țări, precum Lituania, Argentina, Rusia, Țările Baltice. Cred că asta m-a ajutat foarte mult, că am avut deschiderea să cunosc și să învăț despre culturile lor și, cu cât cunoști mai mulți oameni și observi mai multe culturi, te și deschizi foarte mult. Și asta te face să-ți dorești să înveți lucruri despre oameni în general.”

A lucrat și acolo într-o fabrică, unde se ocupa de partea de logistică, lucru care nu-l mulțumea în mod special, dar îi aducea un grad de stabilitate financiară de care avea nevoie. Însă mereu a căutat să facă acele lucruri care se însemne ceva și numai dacă această condiție era îndeplinită începea să-i placă.

Așa că într-o zi și-a dat demisia de la fabrică și s-a apucat să facă niște cursuri de bucătar, pentru că în perioada în care încă mai era în România, cu părinții plecați la muncă în străinătate, avea deseori nevoie să-și gătească singur. Și pentru că îi plăcea foarte mult să gătească, a decis că din asta se poate face și carieră.

S-a înscris la cursuri, a învățat teoretic și practic ce înseamnă să fii cu adevărat un bucătar, a ajuns să lucreze în mai multe restaurante cu specifice diferite. Și punctul acesta din evoluția lui Alex e important, pentru că asta l-a făcut să simtă din nou imboldul acela pe care l-a avut și în clipa în care a fost forțat să se mute în Danemarca: acela de a se întoarce în România. Și, cumva, specializarea lui în zona gastronomiei a fost un motiv destul de bun să facă și acest pas.

A căutat un spațiu în București, pentru a-și deschide un restaurant și și-a luat, din nou, bilet doar dus, pregătit s-o ia de la capăt. Iar lucrurile s-au legat, s-a întors în România și a deschis restaurantul, care n-a mers prea bine, pentru că a prins o vară ploioasă și terasa a fost compromisă, astfel că n-a putut susține afacerea. Una care a durat aproximativ un an. A reușit să vândă afacerea, bani din care a plătit datoriile acumulate. Spune, însă, că nu regretă deloc decizia de atunci, pentru că e o altă experiență din care a învățat.

După ce a încheiat încercarea cu restaurantul, a lucrat o vreme scurtă în domeniul marketingului, la firma unei bune prietene. Dar Alex nu e un om care să agreeze ideea de a sta la program, pentru că asta îl sufocă, așa că a pus punct și acestei tentative.

Simt că, în momentul în care rămân într-un loc și fac niște compromisuri, mă plafonez și nu cresc în niciun fel și nu vreau să fac asta, pentru că viața mi-a demonstrat până acum că toate încercările mele, chiar dacă nu au fost fericite și nu mi-au oferit stabilitate financiară, au fost motive bune de a învăța. Și m-au crescut, și m-au maturizat, și m-au format ca om. Și n-aș vrea să pierd asta…

De aceea, pentru că mereu e în căutarea de noi experiențe, Alex a schimbat din nou drumul, la fel de radical ca și în dățile trecute, și s-a înscris la cursuri de teatru. Principalul motiv pentru care a urmat calea aceasta a fost frica lui personală de a vorbi în public.

Am vrut să încerc să învăț să mă controlez. Și de asta am început cursurile de teatru, în ideea că asta ar trebui să mă ajute și să-mi amelioreze din simptomele alea pe care le resimțeam când vorbeam în public. Și, în oarecare măsură, au reușit să mă ajute. Până în momentul ăla nu știam multe despre teatru, în afara faptului că mai fusesem la niște piese. Dar nu înțelegeam teatrul pe deplin. Teatrul m-a făcut să privesc altfel lucrurile, așa cum munca la restaurant m-a ajutat să înțeleg mai bine ospătarii. Pentru că am trecut prin toate, de la femeie de serviciu la bucătar. Așa am înțeles cum funcționează lucrurile. Iar acum nu mă mai enervez că n-a venit ospătarul la timp să-mi aducă mâncarea. Pentru că înțeleg și m-am relaxat. Toate experiențele astea m-au relaxat. Iar teatrul m-a ajutat să privesc altfel actorii, dar și oamenii. Adică modul în care mă raportez la oameni, pentru că înainte aveam tendința să fiu destul de superficial. Și nu observam micile detalii comportamentale, astfel încât acum știu să reacționez și să abordez oamenii. Iar asta chiar m-a ajutat mult, pentru că sunt mult mai deschis și mai atent la problemele lor. Uite, primul lucru pe care îl înveți în teatru e ascultarea, pentru că noi avem tendința să nu prea ascultăm. După ce am început să învăț despre fenomenul ascultării, mi-am dat seama în întâlnirile mele cu prietenii cât de puțin ascultăm, de fapt. Și cât de puțini sunt oamenii atenți la ceilalți. Și cum oamenii te ascultă ca să dea replică, nu ca să înțeleagă. Și am devenit mai tăcut… Mai ales că acum îmi dau seama când cineva are nevoie să vorbească. Și îl las… Eu nu am nevoie să zic ceva. De aia observ și tac.

La teatru a cunoscut o fată care tocmai punea bazele unei agenții de organizare evenimente și care i-a propus să se implice în noul proiect. A acceptat, evident, punând condiția să nu obligat să stea la program, unde a rămas până a început pandemia, care i-a închis și această nouă direcție, unde părea să se simtă destul de confortabil pentru că lucra numai cu clienți mari și avea libertatea financiară de a-și pune toate ideile în practică.

În pandemie, a avut o perioadă în care spune că “a zăcut”, dar, de fapt, a crescut pisici. Avea niște pisici luate de la crescătorii autorizați de pisici din alte țări, pe care le-a îngrijit o vreme. Spune că pisicile acelea au fost, în perioada cu pricina, norocul lui.

A trecut astfel mai ușor prin pandemie. Dar nefiind genul care stă acasă și crește pisici, a căutat o nouă direcție.

În noiembrie 2020 a început o afacere cu niște cozonaci pe care îi pregătea acasă. Inițial, a făcut cozonacii pentru prieteni, nu pentru bani. Dar, la un moment dat, comenzile au început să curgă. Și de la a face câțiva cozonaci pentru prieteni a ajuns la a lucra câte 16 ore pe zi.

Nu mai dormeam, eram foarte stresat și mi-era rușine că nu puteam să refuz oamenii. Asta a fost problema mea majoră în perioada aia, că nu știam să refuz comenzi. Am făcut cozonaci și torturi acasă, după care m-am mutat la Galați, unde câștigasem un proiect pe fonduri europene. Acolo am și stat un an, timp în care am deschis patru cafenele. La un moment dat, partenerul meu de afaceri venea cu bani de acasă ca să ținem proiectul. În perioada sărbătorilor mă întorceam la București ca să fac cozonaci, că așa promisesem. Și pentru că am avut eu impresia că treaba asta mergea bine de acasă, m-am gândit să fac un laborator. În august 2022 am început să caut spațiu în București pentru a deschide un laborator, ca să prind sărbătorile din 2022. A fost o nebunie totală atunci, am deschis laboratorul și de Crăciun au fost cinci zile în care n-am dormit deloc, tot pe principiul că nu știam să spun nu, dar aveam și imboldul financiar, pentru că luasem credit să deschidem laboratorul. Din ianuarie, lucrurile au mers și n-au mers. Pentru că eu le făceam pe toate, de la producție la marketing. Știam că e în momentul în care vrei să le faci pe toate, ajungi să nu le faci bine pe niciunele. Și am ajuns într-un punct în care am clacat.

În acest moment al poveștii, l-am oprit pe Alex și l-am întrebat: “Am ajuns foarte aproape de prezent și nu mi-ai spus un cuvânt despre ceea ce mă interesa cu adevărat!

M-a privit curios. I-am răspuns repede, pentru că nu pare genul de om căruia să-i placă să aștepte: “Despre scris… Și nu știu cât de departe ar trebui să ne întoarcem ca să ajungem acolo.”

A zâmbit.

Cred că destul de departe, prima carte am publicat-o în 2016. Când am început să scriu prima carte… De fapt, eu n-am început să scriu o carte. Eu am scris texte, pe unele dintre ele le postam pe Facebook. Și au tot existat oameni care îmi tot ziceau să scriu o carte. Iar eu nu știam cum se scrie o carte și ce să fac cu ea? Că mie să scrii o carte mi se părea ceva intangibil. Cărți scriu oamenii care au ceva în cap! (Râde) Dar observând că reacțiile oamenilor erau pozitive la textele mele, am decis să încerc să scriu o carte. Și am început să dezvolt textele și să conturez cumva cartea, pe care am și finalizat-o. Cred că a durat poate un an.”

Îmi vorbea despre romanul Confuz, un roman în care Alex Andronic abordează și problema identității sexuale. De aceea, am simțit că acela e momentul să abordez un subiect despre care intenționam să-l întreb, dar nu prea știam cum. Și l-am întrebat doar dacă ar fi confortabil pentru el să discutăm despre homosexualitate. Mi-a răspuns instant că da. Și a luat povestea de la capăt, pe o linie cu totul și cu totul aparte, care arată atât percepția descoperirii unei identități sexuale diferite de cea tradițională, cât și felul în care cei din jur reacționează la asta. În România, desigur.

Întrebarea ta are legătură cu cartea, pentru că în carte am expus o parte dintre problemele cu care m-am confruntat ca persoană gay. Cred că am știut cam dintotdeauna. Că e inevitabil, nu poți să nu observi, să nu te observi, să vezi ce preferințe ai. Știi de mic că ești gay, așa cum știi de mic că ești straight. Despre asta e vorba. Pentru mine, plecarea în Danemarca a fost bună, din punctul ăsta de vedere. Știam că sunt diferit, dar nu știam exact cum și nici ce înseamnă asta. Nu aveam acces la informații, nu se discuta despre asta și cam tot timpul în copilărie am trăit cu senzația că e un lucru foarte nasol. Din discuțiile celorlalți copii, asociasem homosexualitatea cu SIDA și, automat, dacă ești gay, ai și SIDA și mori. Adică asta a fost în capul meu toată copilăria: că o să mor. Am trăit ani buni și cu teama asta. Nici nu vorbeam cu nimeni despre asta, pentru că nu credeam că m-ar fi înțeles cineva. Și am perceput că nu pot discuta despre asta cu ai mei, pentru că e ceva în neregulă cu mine și ei nu trebuie să știe. Nu mi-a zis nimeni direct, am înțeles asta din ce auzeam în jurul meu. Deci am fost convins câțiva ani că eu o să mor pentru că sunt gay. Abia când am avut primul calculator și acces la internet, am ajuns pe niște grupuri unde erau gay. Atunci am vorbit cu un bărbat care mi-a explicat tot ce înseamnă să fii gay. Și m-a făcut să înțeleg, în primul rând, că nu mor și, în al doilea rând, că e ok să trăiesc cu asta, dar să mă feresc de ceilalți, pentru că el se confruntase cu mai nasoale. Dar datorită lui am înțeles cum stau lucrurile și am învățat cum să mă documentez pe subiect, ca să mă înțeleg. Apoi a intervenit plecarea, Danemarca era o țară deschisă din punctul ăsta de vedere, și asta m-a făcut să mă simt în largul meu, dar, cu toate astea, până să decid să public cartea în 2016, nu le-am spus nimic alor mei. Și i-am convocat la o discuție într-o zi, undeva pe la prânz într-un weekend și până seara la șapte am stat lângă ei în sufragerie, nespunând nimic. Șapte ore am fost mut. Cumva, am anticipat reacția lor, care n-a fost prea ok. Mama a zis că trebuie să mergem la preoți și la psihologi, că se vindecă… A doua zi după ce le-am spus, o sunaseră pe bunica să îi spună și ei. Ca să înțelegi care a fost impactul acestei dezvăluiri, ei nu s-au gândit că, dacă ei nu înțeleg, la 40 de ani ai lor, bunica va înțelege și mai puțin. Și mi-a zis că îi bag în mormânt și că nu mai vrea să audă despre asta. Așa că i-am promis că nu va mai auzi despre asta. Iar cu bunica așa a rămas. Cu mama am avut mereu discuții, iar tata nu mi-a spus nimic, până acum o lună.

Ce i-a spus?

Uite care e chestia: sunt conștient că în toți anii ăștia am tăcut și credeam că fac bine că tac. Dar îmi dau seama că n-am făcut bine, că eu n-am avut nicio problemă cu faptul că tu ești gay. Pentru mine e important să fii fericit și să te știu bine. Îmi pare rău că am tăcut și ți-am dat senzația că eu nu sunt de acord cu asta, dar sper să pot repara acum asta prin faptul că îți spun că pentru mine nu contează cu cine ești, câtă vreme ești fericit.

A fost un moment pe care îl clasifică drept esențial în viața lui de până acum.

Înainte de asta a avut și o tentativă de suicid, după câteva momente ratate și o pierdere emoțională. Iar o perioadă de timp a avut momente în care ar fi vrut să moară doar pentru a avea liniște în capul lui, pentru că nu-și putea opri gândurile. A intrat pe un tratament care a funcționat, din fericire, astfel încât a început să facă schimbări care să-l scoată din starea în care era. S-a luptat cu el până a reușit să se regăsească. Scrisul l-a ajutat foarte mult în etapa asta a vieții lui.

Fix după episodul cu sinuciderea, am început să scriu din nou. Nu mai scrisesem de ani de zile. Pentru că, din cauza relațiilor pe care le-am avut, eu am cam renunțat la tot ce îmi făcea mie plăcere. Și la tot ce-mi făcea mie bine. Scris, muzică, momentele mele de singurătate. Când aveam relații, nimic nu mai era despre mine, ci despre celălalt. Despre ce pot eu să fac să-i fie lui bine, iar eu nu mai existam. Ăla a fost momentul în care am hotărât că trebuie să mă întorc la mine, de unde și titlul cărții. Și am început să fac tot ce e omenește posibil să regăsesc lucrurile care îmi făceau plăcere și care mă țineau în viață.”

După ce lucrurile au început să se așeze și a renunțat la tot balastul din trecut, totul s-a așezat în linie dreaptă pentru Alex.

Acum  are și nouă o relație, despre care spune că, în sfârșit, e ceea ce a căutat. Iubitul lui e designer vestimentar și, împreună cu el, lucrează împreună la un proiect pe parte de modă. Spune că nu s-a certat niciodată real cu partenerul lui, pentru că au o comunicare fabuloasă.

Pregătește lansarea ediției revizuite a cărții Confuz și organizează în această perioadă niște ateliere de vulnerabilitate, un proiect mare pentru oameni diverși, care își doresc să descopere puterea din exprimarea propriilor emoții.

După ce am scris pe Facebook despre tentativa de suicid, am avut vreo 200 de mesaje de la oameni care îmi spuneau că se confruntă cu aceleași lucruri, dar care, fie nu au curajul să fie vulnerabili nici măcar în fața unui terapeut, fie nu au încredere în faptul că terapia i-ar ajuta să-și rezolve problemele. Și se simt total singuri, pentru că se tem să vorbească despre asta. Și din asta s-a născut ideea atelierelor de vulnerabilitate, pentru că mi-am dorit să-i învăț pe oameni să fie vulnerabili și să nu mai privească vulnerabilitatea ca pe o slăbiciune, ci ca pe un act de curaj și putere. La aceste ateliere poate să se înscrie oricine, nu trebuie să fii anxios sau depresiv. Tot din proiectul ăsta urmează să public o carte, un volum colectiv, cu 20 de autori, printre care și eu, tot despre vulnerabilitate. Pentru că mi se pare că înțelegerea vulnerabilității lipsește foarte mult. Nu e terapie în sensul clasic, dar sunt lucruri care ne pot ajuta să ajungem la terapie, că e foarte important. Și, în general, prin toate aceste proiecte ale mele mă dăruiesc și caut să ofer celorlalți lucrurile de care eu am nevoie.”

Și voi încheia povestea lui Alex cu aceste cuvinte. Nu înainte de a vă mărturisi faptul că mi-a mai spus ceva: se pregătește să cumpere din nou un bilet doar dus… Dar despre asta vom vorbi la momentul potrivit.

CARMEN DUMITRESCU
CARMEN DUMITRESCU
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare