Cătălina Olteanu este membru al Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și are 8 ani de experiență în domeniul apărării drepturilor omului și combaterii discriminării. Dezvoltă și implementează de o lungă perioadă de timp proiecte în cadrul Fundaţiei Agenţia de Dezvoltare Comunitară „Împreună” și luptă, de când se știe, cu prejudecățile. Puțini își pot imagina astăzi că, atunci când era copil, Cătălina nu avea niciodată la școală bani pentru un pachet de biscuiți sau că, în liceu, era sfătuită chiar de un cadru didactic să nu meargă la facultatea pe care și-o dorea, pentru că era săracă, iar în subtext, se înțelegea că era și copil de etnie romă. Cătălina suferă și acum, de fiecare dată când e martor direct sau indirect al unui act de discriminare, pentru că, la rândul ei, a fost discriminată. Pentru că era săracă, femeie și romă. Încearcă, însă, să-i sprijine pe tinerii romi prin fiecare proiect pe care îl face, astfel încât ei să nu fie nevoiți să treacă prin ce a trecut ea. Povestea Cătălinei Olteanu este aceea a unui om care, prin ambiție și luptă zilnică, a reușit să-și depășească condiția și să devină un om de care alții țin acum cont. Tocmai pentru că povestea e impresionantă, am lăsat-o s-o spună chiar ea, în exclusivitate pentru Investigatoria.
Reporter: Tu ai avut o viață destul de dificilă. Aș vrea să te rog să povestești cum a fost parcursul tău. De unde ai plecat?
Cătălina Olteanu: Cred că totul a început să prindă un altfel de contur atunci când părinții mei au divorțat… Aveam 7 ani și fratele meu 5. Cumva, de atunci totul s-a schimbat. Dacă până atunci locuiam în Giurgiu, mergeam la o școală bună din centru, învățam destul de bine, după divorțul lor ne-am mutat la sat, în Răsuceni, la vreo 45 de kilometri de oraș. Atunci, din prințesă am devenit cenușăreasă, practic. Noi am rămas cu tata, mama a fost cea care ne-a părăsit și a plecat din țară. Ea a fost cea care a renunțat cu totul la noi, pentru că bunicii din partea tatălui au fost cei care și-au asumat creșterea noastră.
R. Voi ați mai păstrat legătura cu mama ulterior?
C.O. Da, am mai încercat să iau legătura cu ea pe parcursul vieții mele, dar ne-am întâlnit de câteva ori în viață. Tata a rămas în Giurgiu și noi am ajuns în grija bunicilor, la Răsuceni. Bunicii mei sunt părinții mei. De asta, de multe ori, eu spun că părinții mei au murit, pentru că bunicii mei au murit. Pentru mine, ei au fost părinți. De asta, de multe ori, când vorbesc de mama, eu mă refer la bunica mea.
R. Bunicii tăi erau, așa cum îmi pot da seama, niște oameni foarte buni și, mai ales, înțelepți. Pentru că ei te-au încurajat să îți placă școala.
C.O. Erau niște oameni foarte săraci. Bunicului meu îi plăcea să cânte la acordeon și lucrase la drumuri și poduri. Ei au avut patru copii, toți au plecat și apoi am venit noi. La bătrânețe asta le trebuia lor. Dar s-au chinuit să ne crească. Iar bunica mea n-a muncit, dar a avut grijă de copii și de noi. Bunica mea a fost analfabetă, iar bunicul meu avea 4 clase. Dar da, ne-au insuflat dragostea față de școală, pentru că ei și-au dat seama că singura noastră șansă de a reuși, având în vedere că nu aveam părinți, era să învățăm. Ei știau că, la un moment dat, ei nu vor mai fi lângă noi. Tataie a fost cel care mergea câte 10-11 kilometri pe jos ca să-mi cumpere bloc de desen și de biologie, pentru că nu se găseau la sat. N-o să uit niciodată cum venea pe ploaie cu ele sub haină, ca eu să am la școală. Atunci erau și alte vremuri, toate erau scumpe. Cel puțin, pentru familia mea a fost un chin să mă țină în școală. Și pe mine, și pe fratele meu. Iar de haine nici nu aveam pretenții. Mergeam cu cizme de cauciuc până în clasa a opta. Și asta se întâmpla în anul 2002. Eu mă duceam la școală cu cizme de cauciuc și cu haine luate de la mătușile mele, purtate de nu știu câte ori vreme de ani întregi.
R. Colegii tăi erau altfel?
C.O. Da, și mă simțeam diferită, pentru că eram săracă și pentru că multă lume îmi spunea că sunt săracă, pentru că nu am părinți. Pentru mine asta a fost trauma copilăriei: că ai mei m-au lăsat și că bunicii erau săraci. Ș
R. Era o problemă și că erai de etnie sau asta n-a contat în timpul școlii?
C.O. Da, a contat. Pentru că cei care aveau mai mulți bani și alte condiții erau români. Comunitatea din care am plecat eu era o comunitate săracă cu totul, adică n-am avut bogați în comunitate. Dar printre cei săraci eu eram bine, pentru că aveam ce să mănânc și bunicii mei se ocupau de educația mea, atât cât puteau. Pentru că aveam colegi care, când se întorceau de la școală nu aveau ce să mănânce. Eu întotdeauna găseam cartofi, mămăligă, ciorbă când veneam acasă. Nu aveam niciodată bani de pachet, ori îmi luam de acasă, dar preferam să nu o fac, ori mâncam dimineața. Și îmi mai făcea tataie turte și mi le aducea în pauza mare și le mâncam pe furiș, în spatele școlii.
R. De ce pe furiș?
C.O. Pentru că nimeni nu primea turte, cum le spuneam noi… Toți aveau bani măcar de un pachet de biscuiți.
R. Pe parcursul educației tale, nu doar atunci, în clasele primare, ci și mai târziu, la liceu, la facultate, când ai simțit cel mai puternic discriminarea?
C.O. Cel mai puternic sentiment de discriminare pe care l-am simțit a fost în liceu. O dată pentru că eram săracă și, pe de cealaltă parte, pentru că eram romă. Niciodată nu mi s-a spus asta în față, dar întotdeauna s-a simțit. Și nu era doar sentimentul meu. O dată a fost așa: în clasa a nouă, diriginta mi-a zis că am un accent ciudat și că ar trebui să renunț la el. Accentul era legat de faptul că eu vorbeam limba romani. A doua oară a fost în clasa a unsprezecea, când profesoara de română ne-a întrebat ce vrem să facem în viață și eu i-am zis că toată viața am visat să fac Dreptul. Ea mi-a zis că nu pot. Nu mi-a spus niciodată în față că motivul ar fi fost că sunt romă. Dar era în subtext.
R. Și, totuși, ce te-a făcut să fii atât de ambițioasă și să lupți în continuare cu prejudecățile astea?
C.O. Cred că am vrut să reușesc. De când eram mică, visul meu a fost să devin cineva. Să devin cineva de care lumea să țină cont și ce spun eu să conteze. Pentru că vedeam în satul meu, eu n-am avut modele rome. Eu am avut modele din populația majoritară. Acolo am văzut învățători, primari, oameni cu bani. Și eu m-am întrebat de multe ori de unde am avut atâta putere. Să stau un pic cu capul plecat, dar nu ca să mă doboare, ci ca să prind forță să merg mai departe, să respir. Nu știu cum, dar știam că dacă mă întorc la țară, nu mă aștepta nimic bun…
R. Și cum ai ajuns să iei la facultate?
C.O. Am luat bac-ul cu notă mare și, pentru că nu am mai mers la Drept, nu am știut ce să fac un an întreg. Am făcut voluntariat în cadrul bisericii, dar nu știam unde să mă duc. Și am căutat pe internet, când se apropia admiterea. Și mi-a apărut Facultatea de Limbi Străine. Eu nu auzisem până atunci nimic despre mișcarea romilor. Nu știam absolut nimic. Deci trăiam în bula mea, în care credeam că sunt singura romă care a terminat liceul și nu știe ce să facă. Nu știam de societatea civilă, nimic…Și când am văzut că există, am simțit că mă întorc la ai mei. Așa că m-am înscris. Și la facultatea asta am ajuns să-mi cunosc eu istoria și apoi să fac tot ce am făcut în ultimii 11 ani de zile. În momentul în care am aflat de istoria mea și de sclavie, de holocaust, mi-am zis că eu nu mai pot să fac altceva decât asta: să fac cumva ca tinerii romi și ne-romi să nu mai treacă prin ce am trecut eu. Să-și cunoască istoria. De asta orice proiect pe care l-am făcut a plecat de la nevoile pe care eu le aveam în școală pe partea de identitate etnică și așa au luat naștere cele mai frumoase proiecte pe care le-am coordonat la “Împreună”.
R. Pentru că ai vorbit de identitatea etnică, crezi că oamenii din comunitatea romă au un sentiment de frustrare, de inferioritate, care îi determină să nu-și arate tradițiile, să nu-și asume istoria și trecutul, să nu-și mai folosească limba, să își nege identitatea până la urmă?
C.O. Unii da. Unii cam mulți chiar, în ultima perioadă. Și o fac pentru că le este teamă că nu vor fi integrați. Pentru că, în momentul în care spui că ești rom și ești medic, iar colegii tăi îți trimit ție doar pacienți romi, cum să admiți cine ești? Ăsta e caz real. În momentul în care spui într-o companie că ești rom și greșești, că e omenește, ți se spune că e normal să greșești, “că ești țigan”. Sunt foarte mulți tineri care renunță la identitatea lor, pentru că nu se simt acceptați. Și mai mult decât atât: nu reușesc să găsească în mijlocul comunității noastre, un loc al lor. Pentru că mulți dintre ei nu mai vorbesc nici limba, mulți dintre ei nu mai cunosc alți romi care au reușit, așa că se simt singuri. Așa că e mai ușor să treci român sau ne-rom prin viață, pentru că oamenii sunt răi. Iar părinții își învață copiii să spună că nu sunt romi. Noi avem o istorie tare grea, Carmen, iar în subconștientul nostru colectiv există teama asta de a-ți recunoaște identitatea.
R. Și vor înțelege ei vreodată că, totuși, e frumos să fii cine ești, să arăți și să te mândrești cu asta?
C.O. Da, în momentul în care tinerii romi, cât mai mulți dintre ei, vor vedea alți romi care au reușit în viață, care au început să se implice, care sunt profesioniști, atunci vor avea curajul să spună că și ei sunt romi. Pentru că ei nu se regăsesc. Ei nu sunt nici cerșetori, nu sunt nici femei exotice, ei sunt invizibili.
R. Dar cei care au reușit din comunitate, ei fac ceva ca să schimbe percepția asupra identității lor etice?
C.O. Noi am găsit, la asociație, oameni foarte frumoși, care și-au spus povestea în filmulețele noastre cu care am mers în școli. Iar schimbarea vine și de la noi, trebuie să avem și noi treaba asta care ține de demnitate, pentru că mentalitatea asta de sclav încă există. Pentru că populația majoritară nu ne vede ca oameni, ci ca sub-oameni, iar noi îi credem pe cuvânt… Eu n-am vrut să cred chestia asta, că sunt doar o femeie de la țară, săracă, romă, plinuță, negruță. Eu am vrut să demonstrez că sunt și altceva. Și că educația îți dă acel altceva.
R. Acum ești membru al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Cum ți se pare că decurg lucrurile acolo și ai cumva senzația că deciziile CNCD fac diferența?
C.O. Sunt din iulie acolo și, fiind nebunia asta cu pandemia, mi-e destul de greu. Și să știi că în perioada asta s-au adunat foarte multe petiții la CNCD pe felul în care s-a comunicat public în pandemie despre comunitatea romă. Adică eu sunt foarte mândră că multe asociații, după ce am ajuns eu acolo, au început să îmi scrie, să mă întrebe ce putem face. Primim multe petiții pe linia asta, legat de ce s-a întâmplat în pandemie cu romii.
R. Dar tu ce crezi despre ce s-a întâmplat în pandemie cu romii?
C.O. Am fost tare tristă și dezamăgită de societate. Și mai mult decât atât, de noi, de societatea civilă în general. Pentru că mi-am dat seama că oricât de mult am lupta pe partea asta de drepturi, de empatie, cât suntem la rău, totdeauna încercăm să găsim țapul ispășitor. Pentru mine a fost dureros să văd că țapul ispășitor am fost noi, romii. Oricum suntem mereu. Dar acum, în criza asta de viață și de moarte, noi suntem țapul ispășitor. Și să vezi intelectuali care vin și spun asta… De ce-și permit unii oameni să facă chestia asta cu noi, romii? Până când își pot permite oamenii ăștia? Cum poate un intelectual român să scrie așa ceva pe Facebook? Și-a permis să facă asta în raport cu o altă minoritate? Unii dintre ei ne văd în continuare sclavi. Îți permiți să faci ‘cioară’ pe cineva care e egal cu tine? Am avut sclavie 500 de ani, ne-au deportat, în comunism ne-am pierdut identitatea, după revoluție am devenit țap ispășitor. Până când? Pe noi cine ne apără?
R. Și o să apară și acum oameni care vor spune că în timpul pandemiei, mai mulți oameni de etnie romă au încălcat regulile…
C.O. Și românii nu le-au încălcat?
R. Ba da.
C.O. Vezi? Uite, vecinii mei de aici, de unde locuiesc eu, sunt toți români. Momentan, eu și fratele meu suntem singurii romi de aici. Crede-mă, erau vecinii mei în fața blocului și făceau petrecere, fără măști, fără distanțare.
R. Cu manele?
C.O. Cu manele, da.
Acest articol este proprietatea Investigatoria.ro și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.
